Cele patru anotimpuri

Nu știu cum le cheamă pentru că nu vorbesc niciodată cu ele; doar ele între ele știu cum le cheamă. Le voi da niște nume convenționale, niște nume din capul meu, făcute în casă din cele câteva prejudecăți și expresii învățate pe dinafară de la neamuri și prin tradiție, și cu asta, basta. La loc cu ele, și anume pe stradă, în bătaia elementelor, cu numele lor simbolice: Zamfira, Manuela, Mihaela, Sultana.

Sau dacă sunt mai tinere, Suedia, Rebela, Argentina, Clara.

Dar nu sunt prea tinere. Cu siguranță au copii. În genere femeile fără copii nu mătură străzi. Cel puțin așa gândim noi, trecătorii pe străzile măturate de ele, că femeile fără copii își pot negocia farmecele pe piața liberă într-un fel mai puțin expus elementelor decât la măturatul străzilor. Pe când cele cu copii, mă rog, nu prea au de ales când plânge puradelul de foame. Fac și ele ce pot.

Dar nici bătrâne nu sunt. Între două vârste, cum s-ar zice. Una din cele de pe strada Matei Voievod e înaltă, oacheșă, seamănă cu Irene Pappas. Alta e mai scundă și nu seamănă cu nimeni de pe marele ecran, dar tot frumoasă. Într-o dimineață astă toamnă, antena de la troleibuzul 90 a scos un snop de scântei tocmai când treceam pe lângă Irene Pappas și fără să vreau am tresărit.

Irene mi-a zâmbit de sub basmaua ei albastră:

-          V-ați speriat?

La colțul străzii Matei Voievod cu Austrului, în serile fără ploaie sau ninsoare, după ceasurile opt sau nouă vara, ceva mai devreme în anotimpul mai puțin luminos, se face trotuarul. Femeile care fac trotuarul serile nu sunt foarte diferite de cele care, în zorii zilelor, îl mătură. Au poate câțiva ani în minus, dar nu într-un mod esențial. Ceea ce le distinge categoric este costumul. Femeile care fac trotuarul poartă colanți și cizme cu toc înalt iarna sau pantalonași scurți și sandale de lac vara. Femeile care îl mătură poartă halate albastre și basmale vara sau pufoaice portocalii și broboade groase iarna.

Oricine ar dori să treacă drept prostituată la colțul străzii Austrului sau drept măturăreasă pe strada Matei Voievod nu ar avea nevoie decât de costumul potrivit cu anotimpul. Nici clientul, nici trecătorul nu va bănui vreodată că strânge în brațe sau disprețuiește un costum și nimic mai mult.

Dialogul dintre Zamfira, Manuela, Sultana și Argentina sună cam așa:

-          Așa zici tu?

-          Ei, da’ ce, nu pot eu și singură?

-          Uite soacră-mea, are bărbat cu zece ani mai tânăr ca ea.

-          Azi parcă tușești mai puțin.

Asta pentru că nu prind niciodată decât o propoziție aici, alta peste trei săptămâni. Dar chiar și așa, din puținele cuvinte pe care le pot prinde și din mișcările lor cotidiene cu mătura sau lopata, trag concluzia că la fel ca toți oamenii, și ele au păreri, familii, dorințe și neajunsuri. Sau cum se spune în budismul tibetan, și ele poartă povara morții.

Am scris despre ele fiindcă nimeni nu o face și totuși aș vrea să atrag atenția că ele mătură sau dau zăpada la o parte de pe străzi în fiecare dimineață, în toate cele patru anotimpuri.  

Vedere dinspre pod

Ce se află în spatele fiecărei experiențe? Trăim după model, modelul imprimat în creier de cuvintele în care traducem experiența. Sunt cuvintele pe care le-am învățat de la alții, părinți binevoitori și mătuși fricoase. Și e normal și e bine să fie așa, e civilizat. Din când în când apare însă o experiență care nu se lasă nici tradusă în cuvinte, nici localizată pe hartă. E prea vastă și prea intensă pentru etichete. Nu seamănă cu nimic și ne proiectează în veșnicia copilăriei, dinainte de hărți și mătuși.

Această experiență grozavă ne face atunci să ne dăm seama că ineditul e o proprietate a fiecărei clipe. Dacă noi nu-l trăim ca atare e din reflex, din obișnuință, din comoditate mentală.

A dezintegra sistemul de coordonare a impresiilor în care constă orice limbaj și orice formă de organizare socială – asta ne doresc și îmi doresc fiecăruia de anul nou, dar nu prin revoluție ci prin contemplație. Abia când începem să fim atenți la ce este dincolo de cuvinte și noțiuni, suntem în viitor, în timpul tare al mântuitorului. Mântuitor e tot ce ne desparte radical de obiceiuri și obișnuințe: “Lasă morții să-și îngroape morții lor, iar tu mergi de vestește împărăția lui Dumnezeu, spune Cuvântul,” și “Nimeni care puna mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu.”

O societate cu cât e mai civilizată, mai încetățenită în toți cetățenii ei, cu atât devine mai opacă la propria ei origine și originalitate. Așa cum la orice om, obișnuința devine a doua natură, care o îngrădește pe prima și constrânge realitatea într-o formulă de viață, gândirea curentă dintr-o societate devine singura gândire posibilă, în afara căreia noi nu mai recunoaștem că este posibil sau legitim să se gândească și să se trăiască altfel, sau, lucru și mai grav, să nu se gândească de loc, să nu se trăiască în niciun fel. “Priviți la crini cum cresc: Nici nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia.” ” Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-și plece capul.”

Societățile sacrifică timpul, pe care îl plănuiesc și îl așează în spațiu, așa cum a făcut Cain cu Abel. Orașele sunt cu atât mai mari, mai masive, mai impozante, mai cotropitoare cu cât o societate este mai adânc înfiptă în creierul oamenilor care participă la ea și o edifică. Ea se hrănește din timpul nostru, din viața noastră, neîncetat, chiar și când adormim și visăm. Toți ajungem să fim, vrând nevrând, sclavii sau slujitorii unei idei despre lume care se materializează în cuburi de sticlă și în grila bulevardelor. Toți aspirăm, vrând nevrând, la ceea ce ne este îngăduit să aspirăm între limitele prescrise de lista aspirațiilor omenești conform acestei idei despre lume. Și cum să aspirăm la altceva când zi de zi, minut de minut, printre troleibuze și reclame, orice altceva-decât-pe-listă e ca și cum n-ar fi?

O civilizație care ajunge să se confunde cu natura lucrurilor, cu destinul manifest cum se exprimă doctrina americana a expansiunii sau cu determinismul istoriei cum o face marxismul este o tiranie spirituală. Nici una nu are sorți de durată cum nu a avut nici celălalt, pentru că ceea ce nu e natural nu poate să reziste. Noi cei care am trăit uluirea de a vedea căzând un regim care părea înrădăcinat în istorie pentru perpetuitate cu ușurința cu care cade un castel de cărți de joc ar trebui să fim într-o poziție de înțelepciune față de pretenția drăcească și stupidă a societății post-moderne de a îngloba realitatea. “Numai munții și apele sunt veșnice,” spune un cântec sioux.

Toate societățile vor să fixeze timpul, să-i oprească scurgerea și să-l consume în scopul creării și perpetuării modului lor de viață. Și orice societate anume, ca și orice viață anume, așa începe, cu un act de violență, cu o sfâșiere a corpului Marelui Zeu care e experiența fără determinări și fără calificări, de netrăit în fond dacă nu este așezată într-o ordine care, la origine, trebuie să corespundă cu cea a cosmosului. Orice societate la fel ca orice individ care participă la ea este expresia unui mod limitat de a pricepe viața, de a organiza experiența, de a codifica faptul infinit de a fi și imensitatea timpului pe care acest fapt îl are la dispoziție.

Dar viața nu este doar ceea ce spunem că este. A afla ce este viața, în fiecare clipă, în singurătatea neapărată de cuvinte și prieteni, este o provocare atât de mare încât nu e de mirare că majoritatea preferăm să-i întoarcem spatele și să ne conformăm obiceiurilor, practicând mai departe, cu mai mult sau mai puțin sârg, meseria de a trăi.

Partea bună a lucrurilor este că am ajuns la un capăt de drum care trebuie să fie, prin forța lucrurilor, și un început. Ne ușurăm viața și devenim oameni punând-o în cuvinte; dar apoi de atașăm de ele și ajungem să nu mai putem concepe nimic în afara lor. Când vine timpul să ne despărțim de ce am fost, de ce ne-au spus ele să fim, timp care vine întotdeauna și pentru toți cu inevitabilitatea blândeții, suferim și plângem. Simțim atunci din plin greutatea cuvintelor, povara imensă pe care ne-am asumat-o dându-le crezare și trăind în ele ca și cum ar fi veșnice.

Să le lăsăm să plece, să lăsăm toate sistemele, toate credințele, tot ce credem că știm, tot ce credem că simțim, tot ce credem că suntem, tot ambalajul și toată rutina existenței, să le lăsăm să se ducă pe apa Sâmbetei, dacă vrem și putem să ne reînnoim, la fiecare capăt de an și de veac, întru acel Cuvânt care este extazul tăcerii.

Amin.

La mulți ani

E 1 decembrie. La Arcul de Triumf se făceau aseară repetiții care au încurcat rău traficul pe șoseaua Kiseleff, astfel încât pasagerii autobuzelor 330, 335, 331 ș.cl. blocate între Piața Presei Libere și Muzeul Satului aveau prilejul să contemple mai atent decât de obicei împrejurimile și să mediteze la sensul lor.

Pe un panou publicitar de mari dimensiuni, era scrisă urarea: La mulți ani România! Pentru ca la tine ne gândim când spunem acasă. 

Vădit, mesajul se adresa românilor care nu îl pot vedea, ne-mai-fiind locuitori ai meleagurilor unde s-au născut și au crescut, dar pe care se întorc periodic, fie pentru a se simți într-adevăr ca acasă, fie pentru a nu se mai putea simți ca acasă.

Important e că încearcă.

Ambele percepții – și, paradoxal sau nu, ele sunt simultane – confirmă identitatea subiectului cu insațiabilul prinț din povestea care deschide Basmele românilor de Petre Ispirescu, și anume Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Simpatice prinț român de pretutindeni, întoarcerea acasă nu e posibilă din același motiv care face imposibilă înmuierea piciorului în aceeași apă curgătoare de două ori la rând, conform obscurului Heraclit. Și totuși de fiecare dată, exact acolo te întorci, acasă, în acel loc de pe pământ în care nostalgia după celălalt tărâm se prinde cel mai bine.

Pe vremuri, ea se numea Europa liberă. Avem acum dreptul și, poate, înțelepciunea să visăm la ceva mai mult?

“O, stea, când îmi vei da o întâlnire mai puțin efemeră, departe de lumea celor trecătoare?”

La mulți ani! 

Good Karma – Life Mantra from The Dalai Lama

Instructions for life Mantra

1. Take into account that great love and great achievements involve great risk.

2. When you lose, don’t lose the lesson.

3. Follow the three R’s of good karma:
Respect for self
Respect for others and
Responsibility for all your actions.

4. Remember that not getting what you want is sometimes a wonderful stroke of luck.

5. Learn the rules so you know how to break them properly.

6. Don’t let a little dispute injure a great relationship.

7. When you realize you’ve made a mistake, take immediate steps to correct it.

8. Spend some time alone every day.

9. Open your arms to change, but don’t let go of your values.

10. Remember that silence is sometimes the best answer.

11. Live a good, honourable life. Then when you get older and think back, you’ll be able to enjoy it a second time. 

12. A loving atmosphere in your home is the foundation for your life.

13. In disagreements with loved ones, deal only with the current situation. Don’t bring up the past.

14. Share your knowledge. It is a way to achieve immortality.

15. Be gentle with the earth.

16. Once a year, go someplace you’ve never been before.

17. Remember that the best relationship is one in which your love for each other exceeds your need for each other.

18. Judge your success by what you had to give up in order to get it.

19. Approach love and cooking with reckless abandon.

Experimentul lui Narcis

Se privi în oglindă. Și chiar în clipa în care se privi, își dădu seama, fulgerător, ceea ce nu e doar un fel de a spune, că privitorul și privitul nu sunt unul și același, că cel care privea și cel care era privit sunt realități distincte și că singurul lucru care le unea, singura lor posibilitate de comunicare, era privirea.

Nu se simțea atras de cel privit. Nu se simțea nici atras nici respins. Se simțea mai degrabă nițel plictisit. Nu părea să existe nicio legătură între acel privit și acest privitor. Nicio legătură veritabilă, doar cea creată prin repetiția unei propoziții.

Absurditatea propoziției eu sunt acela, propoziția pe care fiecare privitor trebuie să și-o repete în fiecare zi în fața oglinzii, îl uimi ca o flacără de magneziu într-o peșteră. Din nou fulgerător, întrezări pe pereți desenele arhaice: bivoli, căprioare, teribila și misterioasa origine, reprezentată prin organul feminin la dimensiuni supra-naturale.

Sclipirea se stinse. Imaginea din oglindă se mișca, se strâmba, vorbea, și el își dădu seama că era legat de ea într-un fel aproape înspăimântător; că nu avea nicio cale de a scăpa vreodată de ea, că îl va urmări, că era a lui, și totodată nu a lui, bineînțeles, niciodată a lui, întotdeauna doar ceva privit, o realitate străină, cu care îi era imposibil să comunice altfel decât privind-o.

Eu sunt acesta, își spuse. Tu ești aceea. Nu ne putem întâlni niciodată, nu ne putem despărți niciodată. Atunci, îi spuse imaginii din oglindă, te voi privi. Te voi privi și te voi iubi. Tu nu mă vei putea iubi niciodată, pentru simplul motiv că nu exiști decât în capul meu, decât ca o propoziție repetată de mii de ori. Te voi iubi oricum pentru că sunt singur aici cu tine și habar n-am de ce.

Nu-mi rămâne decât să te privesc și să încerc să aflu cine ești și de unde am venit: împreună? separat?

Narcis trăi astfel mult și bine cu propria lui imagine, căreia i se dedică cu afecțiune și ironie. Era imaginea a ceva, asta cu siguranță; ceva se oglindea, ceva apărea și dispărea, ceva nici urât nici frumos, ceva aflat dincolo de calități, ceva care era.

A fi sau a nu fi ceea ce privea devenise preocuparea lui principală. De dimineața și până la culcare trecea prin lume cu privirea, zicându-și ce-o mai fi și asta. Imposibilitatea de a da un răspuns îl menținuse tânăr, sau mai tânăr decât alții, nu atât la înfățișare, cât în sufletul lui de privitor înrăit.

Privirea îl răsplătea uneori cu bucurii, alteori cu tristeți.

Astfel trecu viața. Într-o seară, aflat pe malul unui lac, Narcis se privi pentru ultima oară în oglinda lui. Și pentru prima oară, își zâmbi.

Noapte bună.

R-R

Tabloul în ulei atârnat pe peretele camerei de închiriat reprezenta un peisaj silvestru la apus de soare.
În stânga privitorului, putea fi văzută reprezentarea unei cabane cu două ferestre: un paralelipiped pentru corpul clădirii, o prismă triunghiulară pentru acoperiș, două dreptunghiuri portocalii străbătute de o cruce neagră pentru ferestre.
În dreapta privitorului, atrăgea atenția reprezentarea unei păduri prin doi copaci destul de impresionanți prin lipsa unor ramuri principale; ciuntiți sau uscați, păreau să adreseze o rugă cabanei din stânga privirii.
La mijloc, se vedea reprezentarea unui curs de apă, întrerupt în centrul privirii de reprezentarea unor pietroaie aflate în apă, formând un fel de cârd de bolovani, mai bine spus de pete cenușii în torentul gălbui de vopsea.
La orizont, aflat în amonte față de reprezentarea cursului de apă, fusese pictat un semi-cerc într-o nuanță mai închisă de gălbui.
Întreaga suprafață a tabloului fusese înmuiată în gălbui-maroniu, sugerând unui privitor din emisfera nordică o posibilă apropiere cu nuanța unui apus de soare în jurul unei date autumnale.
Tenta aceasta, respingătoare pentru unii, trebuie să fi fost totodată atrăgătoare pentru alții și, probabil, motivul principal al achiziționării acestui tablou, din care ezistă și variante cu tentă verde, mov, sau roz.
În schimb pătura de pe patul aflat dedesubtul acestui tablou reprezenta capetele a doi tigri.
În timp ce ascultam cum claxonează pe stradă mai multe mașini anuntând întregului univers înzestrat cu urechi că un cuplu de localnici tocmai strânsese nodul, cum se spune, mi-a trecut fulgerător prin cap gândul că toată viața privim reprezentarea unor realități care ne depășesc infinit și că această reprezentare – peisaj, tigri stilizați, claxoane – nu are mai multă legătură cu Realitatea decât un tablou de duzină, o pătură făcută în China, sau vacarmul unei căsătorii.