esperanto

Cele patru anotimpuri

alexandrafixghetie — Sun, 19 Feb 2012 11:37:50 +0000

Nu știu cum le cheamă pentru că nu vorbesc niciodată cu ele; doar ele între ele știu cum le cheamă. Le voi da niște nume convenționale, niște nume din capul meu, făcute în casă din cele câteva prejudecăți și expresii învățate pe dinafară de la neamuri și prin tradiție, și cu asta, basta. La loc cu ele, și anume pe stradă, în bătaia elementelor, cu numele lor simbolice: Zamfira, Manuela, Mihaela, Sultana.

Sau dacă sunt mai tinere, Suedia, Rebela, Argentina, Clara.

Dar nu sunt prea tinere. Cu siguranță au copii. În genere femeile fără copii nu mătură străzi. Cel puțin așa gândim noi, trecătorii pe străzile măturate de ele, că femeile fără copii își pot negocia farmecele pe piața liberă într-un fel mai puțin expus elementelor decât la măturatul străzilor. Pe când cele cu copii, mă rog, nu prea au de ales când plânge puradelul de foame. Fac și ele ce pot.

Dar nici bătrâne nu sunt. Între două vârste, cum s-ar zice. Una din cele de pe strada Matei Voievod e înaltă, oacheșă, seamănă cu Irene Pappas. Alta e mai scundă și nu seamănă cu nimeni de pe marele ecran, dar tot frumoasă. Într-o dimineață astă toamnă, antena de la troleibuzul 90 a scos un snop de scântei tocmai când treceam pe lângă Irene Pappas și fără să vreau am tresărit.

Irene mi-a zâmbit de sub basmaua ei albastră:

- V-ați speriat?

La colțul străzii Matei Voievod cu Austrului, în serile fără ploaie sau ninsoare, după ceasurile opt sau nouă vara, ceva mai devreme în anotimpul mai puțin luminos, se face trotuarul. Femeile care fac trotuarul serile nu sunt foarte diferite de cele care, în zorii zilelor, îl mătură. Au poate câțiva ani în minus, dar nu într-un mod esențial. Ceea ce le distinge categoric este costumul. Femeile care fac trotuarul poartă colanți și cizme cu toc înalt iarna sau pantalonași scurți și sandale de lac vara. Femeile care îl mătură poartă halate albastre și basmale vara sau pufoaice portocalii și broboade groase iarna.

Oricine ar dori să treacă drept prostituată la colțul străzii Austrului sau drept măturăreasă pe strada Matei Voievod nu ar avea nevoie decât de costumul potrivit cu anotimpul. Nici clientul, nici trecătorul nu va bănui vreodată că strânge în brațe sau disprețuiește un costum și nimic mai mult.

Dialogul dintre Zamfira, Manuela, Sultana și Argentina sună cam așa:

- Așa zici tu?

- Ei, da’ ce, nu pot eu și singură?

- Uite soacră-mea, are bărbat cu zece ani mai tânăr ca ea.

- Azi parcă tușești mai puțin.

Asta pentru că nu prind niciodată decât o propoziție aici, alta peste trei săptămâni. Dar chiar și așa, din puținele cuvinte pe care le pot prinde și din mișcările lor cotidiene cu mătura sau lopata, trag concluzia că la fel ca toți oamenii, și ele au păreri, familii, dorințe și neajunsuri. Sau cum se spune în budismul tibetan, și ele poartă povara morții.

Am scris despre ele fiindcă nimeni nu o face și totuși aș vrea să atrag atenția că ele mătură sau dau zăpada la o parte de pe străzi în fiecare dimineață, în toate cele patru anotimpuri.

Vedere dinspre pod

alexandrafixghetie — Mon, 02 Jan 2012 11:06:03 +0000

Ce se află în spatele fiecărei experiențe? Trăim după model, modelul imprimat în creier de cuvintele în care traducem experiența. Sunt cuvintele pe care le-am învățat de la alții, părinți binevoitori și mătuși fricoase. Și e normal și e bine să fie așa, e civilizat. Din când în când apare însă o experiență care nu se lasă nici tradusă în cuvinte, nici localizată pe hartă. E prea vastă și prea intensă pentru etichete. Nu seamănă cu nimic și ne proiectează în veșnicia copilăriei, dinainte de hărți și mătuși.

Această experiență grozavă ne face atunci să ne dăm seama că ineditul e o proprietate a fiecărei clipe. Dacă noi nu-l trăim ca atare e din reflex, din obișnuință, din comoditate mentală.

A dezintegra sistemul de coordonare a impresiilor în care constă orice limbaj și orice formă de organizare socială – asta ne doresc și îmi doresc fiecăruia de anul nou, dar nu prin revoluție ci prin contemplație. Abia când începem să fim atenți la ce este dincolo de cuvinte și noțiuni, suntem în viitor, în timpul tare al mântuitorului. Mântuitor e tot ce ne desparte radical de obiceiuri și obișnuințe: “Lasă morții să-și îngroape morții lor, iar tu mergi de vestește împărăția lui Dumnezeu, spune Cuvântul,” și “Nimeni care puna mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu.”

O societate cu cât e mai civilizată, mai încetățenită în toți cetățenii ei, cu atât devine mai opacă la propria ei origine și originalitate. Așa cum la orice om, obișnuința devine a doua natură, care o îngrădește pe prima și constrânge realitatea într-o formulă de viață, gândirea curentă dintr-o societate devine singura gândire posibilă, în afara căreia noi nu mai recunoaștem că este posibil sau legitim să se gândească și să se trăiască altfel, sau, lucru și mai grav, să nu se gândească de loc, să nu se trăiască în niciun fel. “Priviți la crini cum cresc: Nici nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia.” ” Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-și plece capul.”

Societățile sacrifică timpul, pe care îl plănuiesc și îl așează în spațiu, așa cum a făcut Cain cu Abel. Orașele sunt cu atât mai mari, mai masive, mai impozante, mai cotropitoare cu cât o societate este mai adânc înfiptă în creierul oamenilor care participă la ea și o edifică. Ea se hrănește din timpul nostru, din viața noastră, neîncetat, chiar și când adormim și visăm. Toți ajungem să fim, vrând nevrând, sclavii sau slujitorii unei idei despre lume care se materializează în cuburi de sticlă și în grila bulevardelor. Toți aspirăm, vrând nevrând, la ceea ce ne este îngăduit să aspirăm între limitele prescrise de lista aspirațiilor omenești conform acestei idei despre lume. Și cum să aspirăm la altceva când zi de zi, minut de minut, printre troleibuze și reclame, orice altceva-decât-pe-listă e ca și cum n-ar fi?

O civilizație care ajunge să se confunde cu natura lucrurilor, cu destinul manifest cum se exprimă doctrina americana a expansiunii sau cu determinismul istoriei cum o face marxismul este o tiranie spirituală. Nici una nu are sorți de durată cum nu a avut nici celălalt, pentru că ceea ce nu e natural nu poate să reziste. Noi cei care am trăit uluirea de a vedea căzând un regim care părea înrădăcinat în istorie pentru perpetuitate cu ușurința cu care cade un castel de cărți de joc ar trebui să fim într-o poziție de înțelepciune față de pretenția drăcească și stupidă a societății post-moderne de a îngloba realitatea. “Numai munții și apele sunt veșnice,” spune un cântec sioux.

Toate societățile vor să fixeze timpul, să-i oprească scurgerea și să-l consume în scopul creării și perpetuării modului lor de viață. Și orice societate anume, ca și orice viață anume, așa începe, cu un act de violență, cu o sfâșiere a corpului Marelui Zeu care e experiența fără determinări și fără calificări, de netrăit în fond dacă nu este așezată într-o ordine care, la origine, trebuie să corespundă cu cea a cosmosului. Orice societate la fel ca orice individ care participă la ea este expresia unui mod limitat de a pricepe viața, de a organiza experiența, de a codifica faptul infinit de a fi și imensitatea timpului pe care acest fapt îl are la dispoziție.

Dar viața nu este doar ceea ce spunem că este. A afla ce este viața, în fiecare clipă, în singurătatea neapărată de cuvinte și prieteni, este o provocare atât de mare încât nu e de mirare că majoritatea preferăm să-i întoarcem spatele și să ne conformăm obiceiurilor, practicând mai departe, cu mai mult sau mai puțin sârg, meseria de a trăi.

Partea bună a lucrurilor este că am ajuns la un capăt de drum care trebuie să fie, prin forța lucrurilor, și un început. Ne ușurăm viața și devenim oameni punând-o în cuvinte; dar apoi de atașăm de ele și ajungem să nu mai putem concepe nimic în afara lor. Când vine timpul să ne despărțim de ce am fost, de ce ne-au spus ele să fim, timp care vine întotdeauna și pentru toți cu inevitabilitatea blândeții, suferim și plângem. Simțim atunci din plin greutatea cuvintelor, povara imensă pe care ne-am asumat-o dându-le crezare și trăind în ele ca și cum ar fi veșnice.

Să le lăsăm să plece, să lăsăm toate sistemele, toate credințele, tot ce credem că știm, tot ce credem că simțim, tot ce credem că suntem, tot ambalajul și toată rutina existenței, să le lăsăm să se ducă pe apa Sâmbetei, dacă vrem și putem să ne reînnoim, la fiecare capăt de an și de veac, întru acel Cuvânt care este extazul tăcerii.

Amin.

La mulți ani

alexandrafixghetie — Thu, 01 Dec 2011 07:53:40 +0000

E 1 decembrie. La Arcul de Triumf se făceau aseară repetiții care au încurcat rău traficul pe șoseaua Kiseleff, astfel încât pasagerii autobuzelor 330, 335, 331 ș.cl. blocate între Piața Presei Libere și Muzeul Satului aveau prilejul să contemple mai atent decât de obicei împrejurimile și să mediteze la sensul lor.

Pe un panou publicitar de mari dimensiuni, era scrisă urarea: La mulți ani România! Pentru ca la tine ne gândim când spunem acasă.

Vădit, mesajul se adresa românilor care nu îl pot vedea, ne-mai-fiind locuitori ai meleagurilor unde s-au născut și au crescut, dar pe care se întorc periodic, fie pentru a se simți într-adevăr ca acasă, fie pentru a nu se mai putea simți ca acasă.

Important e că încearcă.

Ambele percepții – și, paradoxal sau nu, ele sunt simultane – confirmă identitatea subiectului cu insațiabilul prinț din povestea care deschide Basmele românilor de Petre Ispirescu, și anume Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Simpatice prinț român de pretutindeni, întoarcerea acasă nu e posibilă din același motiv care face imposibilă înmuierea piciorului în aceeași apă curgătoare de două ori la rând, conform obscurului Heraclit. Și totuși de fiecare dată, exact acolo te întorci, acasă, în acel loc de pe pământ în care nostalgia după celălalt tărâm se prinde cel mai bine.

Pe vremuri, ea se numea Europa liberă. Avem acum dreptul și, poate, înțelepciunea să visăm la ceva mai mult?

“O, stea, când îmi vei da o întâlnire mai puțin efemeră, departe de lumea celor trecătoare?”

La mulți ani!

Good Karma – Life Mantra from The Dalai Lama

alexandrafixghetie — Sun, 20 Nov 2011 07:08:08 +0000

Instructions for life Mantra

1. Take into account that great love and great achievements involve great risk.

2. When you lose, don’t lose the lesson.

3. Follow the three R’s of good karma:
Respect for self
Respect for others and
Responsibility for all your actions.

4. Remember that not getting what you want is sometimes a wonderful stroke of luck.

5. Learn the rules so you know how to break them properly.

6. Don’t let a little dispute injure a great relationship.

7. When you realize you’ve made a mistake, take immediate steps to correct it.

8. Spend some time alone every day.

9. Open your arms to change, but don’t let go of your values.

10. Remember that silence is sometimes the best answer.

11. Live a good, honourable life. Then when you get older and think back, you’ll be able to enjoy it a second time.

12. A loving atmosphere in your home is the foundation for your life.

13. In disagreements with loved ones, deal only with the current situation. Don’t bring up the past.

14. Share your knowledge. It is a way to achieve immortality.

15. Be gentle with the earth.

16. Once a year, go someplace you’ve never been before.

17. Remember that the best relationship is one in which your love for each other exceeds your need for each other.

18. Judge your success by what you had to give up in order to get it.

19. Approach love and cooking with reckless abandon.

alexandrafixghetie — Fri, 11 Nov 2011 18:22:32 +0000

Experimentul lui Narcis

alexandrafixghetie — Sun, 25 Sep 2011 04:48:46 +0000

Se privi în oglindă. Și chiar în clipa în care se privi, își dădu seama, fulgerător, ceea ce nu e doar un fel de a spune, că privitorul și privitul nu sunt unul și același, că cel care privea și cel care era privit sunt realități distincte și că singurul lucru care le unea, singura lor posibilitate de comunicare, era privirea.

Nu se simțea atras de cel privit. Nu se simțea nici atras nici respins. Se simțea mai degrabă nițel plictisit. Nu părea să existe nicio legătură între acel privit și acest privitor. Nicio legătură veritabilă, doar cea creată prin repetiția unei propoziții.

Absurditatea propoziției eu sunt acela, propoziția pe care fiecare privitor trebuie să și-o repete în fiecare zi în fața oglinzii, îl uimi ca o flacără de magneziu într-o peșteră. Din nou fulgerător, întrezări pe pereți desenele arhaice: bivoli, căprioare, teribila și misterioasa origine, reprezentată prin organul feminin la dimensiuni supra-naturale.

Sclipirea se stinse. Imaginea din oglindă se mișca, se strâmba, vorbea, și el își dădu seama că era legat de ea într-un fel aproape înspăimântător; că nu avea nicio cale de a scăpa vreodată de ea, că îl va urmări, că era a lui, și totodată nu a lui, bineînțeles, niciodată a lui, întotdeauna doar ceva privit, o realitate străină, cu care îi era imposibil să comunice altfel decât privind-o.

Eu sunt acesta, își spuse. Tu ești aceea. Nu ne putem întâlni niciodată, nu ne putem despărți niciodată. Atunci, îi spuse imaginii din oglindă, te voi privi. Te voi privi și te voi iubi. Tu nu mă vei putea iubi niciodată, pentru simplul motiv că nu exiști decât în capul meu, decât ca o propoziție repetată de mii de ori. Te voi iubi oricum pentru că sunt singur aici cu tine și habar n-am de ce.

Nu-mi rămâne decât să te privesc și să încerc să aflu cine ești și de unde am venit: împreună? separat?

Narcis trăi astfel mult și bine cu propria lui imagine, căreia i se dedică cu afecțiune și ironie. Era imaginea a ceva, asta cu siguranță; ceva se oglindea, ceva apărea și dispărea, ceva nici urât nici frumos, ceva aflat dincolo de calități, ceva care era.

A fi sau a nu fi ceea ce privea devenise preocuparea lui principală. De dimineața și până la culcare trecea prin lume cu privirea, zicându-și ce-o mai fi și asta. Imposibilitatea de a da un răspuns îl menținuse tânăr, sau mai tânăr decât alții, nu atât la înfățișare, cât în sufletul lui de privitor înrăit.

Privirea îl răsplătea uneori cu bucurii, alteori cu tristeți.

Astfel trecu viața. Într-o seară, aflat pe malul unui lac, Narcis se privi pentru ultima oară în oglinda lui. Și pentru prima oară, își zâmbi.

Noapte bună.

R-R

alexandrafixghetie — Sun, 11 Sep 2011 09:37:24 +0000

Tabloul în ulei atârnat pe peretele camerei de închiriat reprezenta un peisaj silvestru la apus de soare.
În stânga privitorului, putea fi văzută reprezentarea unei cabane cu două ferestre: un paralelipiped pentru corpul clădirii, o prismă triunghiulară pentru acoperiș, două dreptunghiuri portocalii străbătute de o cruce neagră pentru ferestre.
În dreapta privitorului, atrăgea atenția reprezentarea unei păduri prin doi copaci destul de impresionanți prin lipsa unor ramuri principale; ciuntiți sau uscați, păreau să adreseze o rugă cabanei din stânga privirii.
La mijloc, se vedea reprezentarea unui curs de apă, întrerupt în centrul privirii de reprezentarea unor pietroaie aflate în apă, formând un fel de cârd de bolovani, mai bine spus de pete cenușii în torentul gălbui de vopsea.
La orizont, aflat în amonte față de reprezentarea cursului de apă, fusese pictat un semi-cerc într-o nuanță mai închisă de gălbui.
Întreaga suprafață a tabloului fusese înmuiată în gălbui-maroniu, sugerând unui privitor din emisfera nordică o posibilă apropiere cu nuanța unui apus de soare în jurul unei date autumnale.
Tenta aceasta, respingătoare pentru unii, trebuie să fi fost totodată atrăgătoare pentru alții și, probabil, motivul principal al achiziționării acestui tablou, din care ezistă și variante cu tentă verde, mov, sau roz.
În schimb pătura de pe patul aflat dedesubtul acestui tablou reprezenta capetele a doi tigri.
În timp ce ascultam cum claxonează pe stradă mai multe mașini anuntând întregului univers înzestrat cu urechi că un cuplu de localnici tocmai strânsese nodul, cum se spune, mi-a trecut fulgerător prin cap gândul că toată viața privim reprezentarea unor realități care ne depășesc infinit și că această reprezentare – peisaj, tigri stilizați, claxoane – nu are mai multă legătură cu Realitatea decât un tablou de duzină, o pătură făcută în China, sau vacarmul unei căsătorii.

Scenariu pentru începutul lumii

alexandrafixghetie — Sun, 04 Sep 2011 07:25:12 +0000

Unii spuneau că lucrurile nu mai pot continua aşa, la nesfîrşit.
Alţii spuneau că, dimpotrivă, lucrurile continuă întotdeauna, dacă nu aşa, altfel, dar oricum la nesfîrşit.
Cine a avut dreptate?
Vara trecută, la Atena, un turist care stătea prin piaţa Syntagma a pus mîna pe gratiile de fier forjat de la fereastra camerei de hotel şi acolo i-au rămas lipite degetele. Fripte precum calamarul pe grătar.
La Londra, Tamisa dăduse pe-afară. La fel se întîmplase la Paris cu Sena, la Basel cu Rinul, cu Dunărea, cu Vltava, toate apele astea din poezii şi simfonii îşi dăduseră mîna şi ocupaseră cele mai şic cartiere şi arondismente. Nici marocanii şi nigerienii şi toate popoarele din Hindustan şi teroriştii islamişti nu izbutiseră să facă atîta pagubă-n Europa cîtă a făcut tata Rinul într-o noapte. Iar Sena îi ţinea hangul. Adio Le Marais, adio studiouri şi galerii de fiţe amenajate în City prin fostele clădiri industriale şi poduri de biserici, cu grinzi natur pe care se mai vedeau încă însemnele vechilor corporaţii. Ce însemnau ele, nu mai avea nimeni habar. Poate că asta însemnau, locul şi ceasul. Lemnul nu moare niciodată. Îmbătrîneşte, se lustruieşte, dar nu moare. Şi i-o fi fost şi lui sete, după secole de muncă în folosul comunităţii.
În timp ce apa băltea prin pivniţele din faubourg St. Jacques sau şiroia pe rue du Cherche Midi, altă belea. Mare! La Deux Magots, în plin sezon turistic, o familie de americani tocmai comandase trei porţii suculente de cocoş cu vin, viţel pané, mă rog, de-ale gurii de la francezi. Cînd, ce să vezi! Dă americanul să înfigă furculiţa şi cuţitul în puişorul lui bine rumenit, dar nu apucă să-l atingă, că orătania, dreasă cu foaie de dafin şi fără cap, sare ca pişcată din farfurie, zburătăceşte cum-necum pe faţa de masă, lăsînd pete de sosuleţ peste tot, şi începe să cîrîie.
N-apucă mesenii să închidă gurile ce le rămăseseră căscate mai ceva ca la un spectacol cu David Copperfield, că din farfuria mamei se aude un muget prelung, îndurerat, de junincă. Şi-odată o porneşte şi viţica, aşa dată prin făină şi ou şi pesmet cum era, să dănţuiască pe masă alături de cocoşelul neascultător.
Ei, şi-atît a fost. Unde nu s-au pornit toate fleicile, escalopurile, cotletele, jigourile şi tot ce provenea din miel, raţă, vită, ba şi din iepure de cîmp, să glăsuiască fiecare pe limba sa şi să joace-o horă de-alea îndrăcitele printre cristaluri şi bateriile de şampanie frapată, de ziceai că nuntesc, nu alta! Răsuna piaţa Saint-Germain-des-Prés de măcăieli, behăituri, mugete, sîsîieli, piuituri şi grohăieli, în vreme ce sfîntul, înfăţişat în piatră deasupra intrării în biserică, îşi ridicase toiagul în care se rezemase de veacuri şi dirija tot circul ăsta ca un vătaf de căluşari. Numai somonii, fructele de mare şi homarul nu ziceau nimic, dar de dănţuit, dănţuiau în rînd cu toate mamiferele de uscat, ba chiar mai graţios decît acestea, poate şi pentru că, aşa prăjite şi opărite cum erau, tot mai semănau, de rău de bine, a ce fuseseră.
Cît să fi ţinut nebunia asta? Treziţi brusc din augusta lor meditaţie, ospătarii cu şorţuri lungi şi freză impecabilă au pus mîna fiecare pe ce putea şi-au început să se aţină, care cu polonice, care cu lopăţica de găluşte, care cu ţepuşa de spart gheaţa, care cu setul de cuţite de brînzeturi, după meniul zilei, care flutura din ce în ce mai sprinţar prin soarele blînd al asfinţitului.
Nu asfinţea de fapt, dar cum toată ziua fusese mai mult înnorat, razele umede, abia iţite dinspre Saint-Sulpice, aveau aşa, o culoare galben-roz, ca într-un film cu piei roşii, cînd învingînd toate opreliştile, nobilul apaş şi fata căpitanului de cavalerie se îmbrăţişează pe fundal de preerie cu ocnaşi chinezi, trudind la pusul şinelor pentru Pacific Railroad.
O femeie cu părul cărunt şi foarte încîlcit, care cerşea de obicei pe la fîntîna din părculeţ şi era mahmură încă de la Căderea Bastiliei, a ridicat din umeri şi a zis:
- Deh! Credeau că la treizeci de euro copanul, o să le pice pasărea în gură, gata prinsă şi jumulită! Acuşi să vă vedem, stimabililor!
A zis asta în franceza ei greoaie, de secolul XVII, din părţile Québecului, de unde venise la Paris cu ani în urmă, dusă de nas de promisiunile unui fotograf c-o mustăcioară blondă şi de propria-i slăbiciune feminină pentru părul facial. Cum se încheiase şi povestea asta, ce rost mai avea să se întrebe cineva, de vreme ce Croisine Beausort trăznea a vin ieftin de la şase dimineaţa, duminica, în grădinile publice de pe mîna stîngă a Senei. Important e că se încheiase. Important e că în franţuzeasca ei bolovănoasă, aproape la fel de greu de priceput ca limba animalelor, Croisine luase notă. După care s-a îndreptat fără frică drept spre familia de americani buimăciţi şi, profitînd de învălmăşeala din local, a săltat liniştită din frapieră două sticle de Moët şi una de Château Lafitte.
În aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, scena s-a repetat aidoma în toate localurile celebre din Paris. Şi nu doar la Paris. La Zürich, la Viena, la Geneva, la Berlin, ba şi la Budapesta, orişiunde de-a lungul vremii poposiseră artişti, filozofi, scriitori, amanţi celebri, tocîndu-şi tinereţile şi epatînd burghezii cu vorbele lor de duh, orişiunde înfloriseră, pe urmele lor, comerţul şi gîndirea clară, puii congelaţi, scrumbiile, pînă şi pateul de raţă o luau razna de cum ajungeau în farfuriile turiştilor. Şi de fiecare dată lucrurile s-au petrecut exact la fel: un american încerca să decupeze o aripă de porumbel sălbatic; acesta începea să gîngurească; ca la un semnal, stridiile, racii fierţi şi aspicul de iepure cu gogoşari muraţi săreau din farfurie; urma o horă pe loc, stătută, cu paşi mărunţi; apoi, din ce în ce mai vioaie, fripturile îşi luau avînt deasupra capetelor mesenilor, stropind cît colo ba cu sos bearnez, ba cu vinegretă; ospătarii, ajutaţi de personalul de la bucătărie, ieşeau la atac cu ustensilele specifice; razele umede, galben-roz, ale soarelui de după-amiază învăluiau totul într-o lumină romantică, de mare efect.
După care, într-o continuă hărmălaie de cotcodăceli şi lătrături scurte, pe care unii dintre cei prezenţi, mai dedaţi cu natura, au fost în stare să le identifice ca fiind sunetele emise de iepurii masculi în perioada de rut, alaiul de rîndunici fripte, fleici în sînge, păstrăvi la grătar şi chiftele marinate o pornea măsurat, întocmai ca la nuntă, înspre cele mai apropiate zone verzi ale oraşului respectiv.
Ce s-a întîmplat acolo, nu vreţi să ştiţi.
Nici în filmele XXX turnate de amatorii de perversiuni à la Maria Tereza şi contesa de Rakoczi prin cetăţi părăsite ori pe la fermele de cabaline, nici în sînul Africii ori pe frizele templelor din sudul Indiei, nici pe oalele în care vechii greci ţineau articole de băcănie nu s-au văzut orgii mai adevărate decît cele care s-au dezlănţuit în masă printre toboganele şi tiribombele din locurile de joacă pentru copii. Cu deosebirea că participantele şi participanţii erau de data aceasta în exclusivitate necuvîntătoarele: tauri şi vaci, oi şi berbeci, capre cu ţapii lor, păsăret de toate soiurile, moţat, codat, rotat, guşat, scroafe şi mistreţi cît cuprinde.
Dar ce era şi mai şi, toate vietăţile-astea, provenite din reconstituirea friptanelor şi a tocăturilor cu verdeaţă în entităţi biologice capabile să alerge, să zboare sau să se tîrască, fiecare după firea ei, unele către celelalte şi, în culmea freneziei, să se împreuneze ca scăpatele de la clinicile de psihiatrie, ce era şi mai şi, zic, era faptul că cele mai multe dintre ele nu ieşiseră complete, oricît de multe grătare şi cotlete s-ar fi sudat între ele. Firesc, dacă stai să te gîndeşti, să nu mai poată ieşi chiar întregi. Păsările, mai treacă-meargă, deşi mai tuturor le lipseau capul şi ghiarele; chiar şi iepurii; dar vitele arătau de groază, cu cîte un umăr lipsă, în două sau trei picioare, cu o jumătate de cap; sferturi întregi de purcei umblau teleleu după alte sferturi; vacile de carne n-aveau toate coastele; berbecii atîrnau ca sacii pe culmea de rufe, căutîndu-şi inima şi rinichii fripţi pe jar.
Dar aşa cum erau sau nu erau, sferturi, jumătăţi şi frigărui, important e că erau vii. Important e că nu le păsa cum arată, jumulite, trase-n unt, decapitate, dezosate. Important e că se mişcau şi se împreunau în valuri-valuri, în lumina tot mai roz, apoi violet, apoi bleu marine, pînă au răsărit stelele. Abia spre zorii zilei s-au mai ostoit oleacă şi s-au trîntit care pe unde-au apucat, printre petunii şi gladiole.
La ora cinci, Croisine Beausort îşi fuma visătoare prima ţigară din zi, rezemată de statuia coclită, reprezentînd un urs fioros pe cale să sfîşie un vînător nevinovat, proţăpită de municipalitate drept între leagănele pentru copii bine crescuţi din Jardin des Plantes. În jurul ei, animalele din restaurante şi cafenele, minus cele acvatice care se aruncaseră, fireşte, în Sena de pe primul pod ieşit în cale, gîfîiau obosite de prima lor noapte de dragoste sălbatică. După atîta amar de hormoni şi experimente. După atîtea grele încercări.
- Deh! zise Croisine, mîngîind o jumătate de oaie. Vă înţeleg, dragele mele.
Apoi oftă.
- Cred că nu mai are rost să încerc să pun bani de-o parte să mă întorc în Québec. Cred că o să rămîn foarte bine aici. Cred că accentul meu idiot nu prea mai contează.
În clipa aceea, un măgar, şi anume măgarul din mica grădină zoologică unde copilaşii din cartier puteau vedea în mărime naturală cele cîteva animale domestice care ne dau nouă lapte, carne, brînză, ouă, precum şi un stol de flamingi, două maimuţe şi un cal lipiţan, începu să ragă.
- Pitié! Pitié! striga măgarul.
- Cred că a sosit momentul să fac o faptă bună, mormăi Croisine ridicîndu-se cu greu. Îşi scutură nisipul care-i intrase prin diverse crăpături şi orificii ale îmbrăcăminţii şi se îndreptă spre poarta grădinii zoologice. O mini-grădină, de fapt.
Paznicul, o namilă de senegalez, dormea buştean în ghereta lui. Croisine îl trezi cu o pietricică bine plasată. Drept în vîrful nasului.
- N-am zece euro să plătesc intrarea, îi zise. Dar dacă vrei, îi zise, îţi dau toate economiile mele în schimbul libertăţii acestor făpturi ţinute prizoniere de o civilizaţie, dacă te interesează părerea mea, de tot rahatul. Ai văzut şi tu cum au sculptat ursul. Adică el era de vină, săracul! Dacă te interesează părerea mea, neamurile tale n-au decît să vină în Franţa, dacă poftesc, că n-o să se mai sinchisească nimeni de accentul lor sau dacă nutresc un sincer ataşament faţă de valorile republicii. Ce zici?
Paznicul nu zise nimic. Mare lucru nu pricepuse, că nici franceza lui poular nu strălucea. Dar înţelesese că era vorba de un urs, ceva mălai şi libertate. Întinse mîna. Cu un surîs fermecător, Croisine îşi vîrî mîna dreaptă în sîn, de unde scoase un vraf de bancnote legate cu şnur tricolor. I-l întinse paznicului în vreme ce cu mîna stîngă îi desfăcu acestuia nasturele auriu de la gîtul vestonului.
- Drăguţul meu, spuse ea, aplecîndu-se peste creştetul namilei, acum trebuie să-mi spui codul.
- Codul, repetă Croisine, privindu-l ţintă în ochi.
Şi încă odată:
- Codul.
Croisine continua să zîmbească fermecător. Mîngîie gingaş urechea dreaptă a senegalezului. Apoi îi dărui o sărutare parfumată şi puţin lascivă în colţul buzelor lui cărnoase.
- Codul, zise ea a treia oară.
La care senegalezul puse mîna lui cît o lopată pe teancul de bancnote iar cealaltă pe micul panou cu butoane care controla electronic toate porţile de la toate cuştile din mini-grădina zoologică. Fusese o investiţie recentă, cerută insistent de directorul instituţiei şi aprobată în sfîrşit de ministerul culturii, spre bunul mers al încasărilor şi al cumnatului d-lui director, lansat în afaceri cu sisteme de securitate. Nimeni n-ar fi putut să prevadă ce avea să facă Croisine. Cu atît mai puţin la ce-o să-l ducă mintea pe zevzecul de senegalez. Îl chema Ngatu şi era de loc din Tambacounda.
- În ţara mea, zise Ngatu din Tambacounda, în timp ce porţile se deschideau şi cu ambele mîini cît două lopeţi o îmbrăţişa pe Croisine, maimuţele cutreieră unde vor.
- În ţara mea, adăugă Ngatu, în timp ce animalele, cu măgarul în frunte, se strecurau timide afară din cuştile lor, girafele umblă pe sub cocotierii din faţa marilor hoteluri.
- În ţara mea, spuse el, în timp ce animalele ieşeau pe aleea principală, flamingii au mîncat crevete îmbibat cu pesticid şi-au murit cu milioanele.
Cu măgarul în frunte, animalele tocmai ieşeau pe poartă.
- Păi vezi, spuse Croisine. Globalizarea.
După care nici unul n-a mai spus ceva.
Iar măgarul, din cîte am auzit, a tăiat-o pe Champs Elysées şi pînă la Arcul de Triumf nu s-a oprit. Şi cînd s-a văzut acolo, în marea piaţă, drept sub arc, a tras o căcare cosmică.
Aşa s-a încheiat luna iulie.
În august, prin toate podurile alea şi prin toate bisericile şi peste tot unde era lemn, a început să dea mlădiţe. Rădăcini, tulpini, tot tacîmul. Creşteau ca vrejul de fasole din boabele fermecate pe care le primise Jack în schimbul vacii de lapte cu care l-a trimis mă-sa la tîrg. Alea pe care i le-a dat un moşneag ciudat. Cu ajutorul acelor boabe se suise Jack la palatul uriaşului, de unde şi-a recuperat pe rînd bogăţiile pe care namila i le furase lui tac-su. Talgerul, cobza şi găina erau care vasăzica de drept ale lui, moştenire de la tata Jack. Dar tot a trebuit să se suie după ele şi să-l păcălească pe uriaş cînd dormea, ca să pună mîna pe ele.
Oamenii cărora le creşteau stejari şi fagi în casă nu s-au gîndit la asta, dar eu mă gîndesc. Oamenii ăia fugeau la Dedeman şi la Praktiker şi cumpărau fierăstraie electrice de mare putere. În fiecare zi, atît la serviciu cît şi acasă, tăiau la crengi pînă le cădeau braţele din umeri şi tot nu puteau ţine pasul. În final, au renunţat să mai încerce să-şi defrişeze locuinţele şi se mulţumeau, în fiecare seară, la culcare, să taie nişte crăci şi nişte rădăcini, să le dea un pic mai încolo printre celelalte crăci şi rădăcini netăiate şi să se cuibărească astfel cît de cît în locul sculptat. Dormeau cu mîinile încleştate pe drujbe, fiindcă de cum deschideau ochii, ca să poată ieşi din hăţiş, trebuiau iar să tundă arboretul.
Bineînţeles, în condiţiile-astea, viaţa de zi cu zi a suferit unele transformări.
De pildă, nu prea mai aveai cum să mergi la serviciu. Iar dacă mergeai, era tot ca şi cum ai fi lucrat la exploatări forestiere.
Asta a paralizat serviciile.
Paralizia serviciilor a îngheţat producţia. Oricum, chiar şi într-o hală industrială unde materialul de construcţie predominant nu e lemnul, tot se mai găsea un dulăpior, un cabinet sau un birou. Şi după cîteva săptămîni, nu mai conta de la ce sertar sau ceas cu cuc pornise nebunia, fiindcă tot junglă se chema că e.
Fără producţie şi fără servicii, economia s-a prăbuşit cît ai zice peşte. Rămăseseră e drept cîmpurile semănate cu grîne, roşii ecologice, sfeclă furajeră, cartofi şi linte. Rămăseseră livezile de peri şi pruni şi pajiştile de levănţică. Aşa că Europa de vest a pornit-o în migraţie pe cîmpuri şi-n păduri, unde creşteau ciuperci, coacăze şi mere creţe. Olandezii îşi dădeau pumni în cap şi smulgeau toate hectarele de lalele cu care se făliseră atîtea sute de ani. Plantau în locul lor ceapă, morcovi şi ridichi de lună.
Între timp, în cealaltă jumătate a bătrînului continent, era atît de cald încît metalul a început să se topească. Nu de tot şi nu dintr-o dată ca la turnurile gemene, dar destul cît clădirile mai înalte să înceapă să unduiască. Cît maşinile să-şi piardă încet-încet contururile, să se înmoaie, să curgă ca pielea pe un baset bătrîn. Nu se mai putea mînca cu furculiţă şi cuţit că ţi se fleşcăiau în mînă. Cînd au început să picure pe gresia din bucătărie, oamenii, speriaţi, au luat-o şi ei din loc. N-aveau chef să se vadă îngropaţi sub zece etaje de beton armat. În Balcani, o duceau mai bine cu vînatul şi s-au apucat de prins iepuri şi becaţe. Unde mai pui că la ţară încă mai creşteau oamenii cîte-o găină-două prin bătătură, mă rog, agricultura de subzistenţă. Iar Uniunea Europeană avea alte treburi pe cap decît să umble pe coclauri să le facă injecţii cu novocaină purceilor în ziua de Ignat.
Era debandadă mare pe-acolo. La Geneva, cînd s-a redeschis sesiunea ONU după trei săptămîni de vacanţă, s-a năpustit deodată în sala de consiliu o turmă întreagă de ţapi. Ţapi adevăraţi, nu de-ăia deghizaţi în costume Armani. De unde izvorîseră? De unde, de neunde, au dat năvală în plin consiliu general şi-au început să ronţăie fără grabă cele două sute patruzeci şi opt de pagini redactate în şase limbi ale dării de seamă a comitetului pentru pace şi unificare, care tocmai îşi terminase treaba pe anul în curs şi împărţise documentul onoratei adunări compuse din patru sute cincizeci de membri. Două sute patruzeci şi opt înmulţit cu patru sute cincizeci dă ceva celuloză de mistuit.
- Cel puţin am rezolvat-o cu reciclarea resurselor, a suspinat reprezentantul Botswanei, văzînd cum se duceau concluziile şi recomandările comitetului pe gîtul ierbivorelor. Dar ştiţi că sînt nişte ţapi pe cinste? a mai adăugat el. Făcea parte din tribul kgatla, cunoscut pentru priceperea sa la vite.
- Ţa, ţa, căpriţă, ţa, zise el. Spuse asta într-una din limbile bantu, bineînţeles. Dar în orice limbă de pe faţa împestriţată a pămîntului, o vorbă de prietenie e o vorbă de prietenie. Reprezentantul Botswanei scoase din servietă un exemplar lucios din Journal of Political Science şi i-l întinse ţapului care se căţărase cu picioarele dinainte pe măsuţa lui pliantă. Ia vezi, asta cum îţi place? Păi da, foaie velină, ce vrei, o delicatesă.
Impunător cu barba lui roşcată şi coarnele perfect simetrice, ţapul se opri din ronţăit şi-l privi pe şeful kgatla cu ochii lui ficşi, impenetrabili, de mare zeu. Numai un mare zeu ar fi îndrăznit să aţintească în felul acesta cu privirea un bărbat de statura reprezentantului Botswanei.
- Rra, zise el, adică domnule. Seswati, adăugă, adică te văd şi te salut. Şi îşi împreună palmele aplecînd în acelaşi timp capul uşor înainte.
Mde, zicea maică-mea, vezi bine că bogăţiile solului şi subsolului sînt şi vor fi întotdeauna de mii şi zeci de mii de ori mai bogate decît noi, oricît ne-am chinui să le băgăm în enciclopedii şi atlase, în rezervaţii, în ferme de porci şi păsări, în parcuri dendrologice ori în crescătoriile de animale de laborator. Şi la fel vinele de fier şi bauxită, peşterile cu diamante ori apele subterane. Oricît le-am scormoni şi le-am seca, tot dau pe dinafară. Că pînă şi o proastă de femeie rabdă ea ce rabdă, însă numai pînă la o vreme. Şi cînd vine vremea de i s-a umplut paharul, ferească sfîntul! Nimic nu-i mai stă în cale. Darămite ditamai muierea, care dacă-ţi şterge-o palmă, a mutat Alpii la bulgari, iar dacă-ţi mai arde şi-un şut în fund, o să mergi tu să vizitezi Parthenonul în Karelia, printre mesteceni.
Şi cînd zicea asta, ofta.
După climă, floră, faună, ape şi munţi, au început să dea semne de oboseală înseşi elementele din tabelul lui Mendeleev. Dacă nici în structura atomului nu mai poţi avea încredere, e clar că nu-i semn bun. Adică, cum? Să stea ei europenii de viţă veche şi belicoasă, plini cum sînt de torpile, tancuri, grenade, tunuri cu ultrasunete şi elicoptere de luptă, cu braţele încrucişate ca nişte vînători preistorici care se închină la bursuci şi broaşte ţestoase, în timp ce oile şi vegetaţia le distrug bunătate de cultură şi civilizaţie? Să lase ei naiadele şi driadele să le facă praf structurile socio-economice, să dărîme sistemul politic, să le risipească averea şi să paralizeze învăţămîntul? Să lase ei un măgar să facă ceva pe arcul lor de triumf? Aux armes, citoyens! Formez vos bataillons! Trimitem cîteva blindate şi pulverizăm dobitoacele, oricîte să fie. Ne-am descurcat noi cu băştinaşii, o să ne-mpiedicăm de nişte crengi cu frunze?
Numai că nenorocitele de tunuri şi tancuri şi rachete nu mai răspundeau la comenzi nici de frică. Şi oricum e cam greu să bagi frica într-un atom. Într-o vietate, da, merge, dar cum bagi frica în electroni? Zbieri la ei? Îi ameninţi cu deportarea? Le vîri un şobolan flămînd în anus? Nu ţine. Ori tocmai amărîţii ăştia despre care nici măcar Heisenberg nu ştia nimic precis nici gînd n-aveau să o mai ia frumuşel în pas alergător prin cabluri şi semiconductori, de parcă, brusc, ar fi uitat ce aveau de făcut. Nu mai răspundeau la nici un impuls şi la nici o teorie, străini de toţi şi toate ca pacienţii cu Alzheimer într-un azil de boşorogi.
Partidul Verde îşi clătina degetul arătător şi plescăia din limbă. Vedeţi? V-am spus noi! scriau ziarele, care nu spuseseră niciodată nimic. Chiar şi cea mai tare civilizaţie, cît de progresată să fie, nu poate funcţiona în afara legilor cosmice. Noi v-am zis că viaţa se bazează pe înţelegere reciprocă, pe acordul mutual, pe consensul dintre oameni, dintre regnuri, dintre cel care mănîncă şi cel care se lasă mîncat. Noi v-am spus demult că fără armonie e de rău.
Dar orice-ar fi spus toţi înţelepţii din lume, acum sau demult, era cam degeaba, fiindcă nici comunicaţiile n-o duceau tocmai roz. Toată ziua şi toată noaptea, milioane de celulare ţîrîiau, piuiau, făceau ca hamsterii la orgasm, claxonau sau interpretau Liebestod, exact aşa cum le programaseră năstruşnicii lor proprietari, numai că mesajele pe care le primeau se potriveau ca nuca în perete. Te f-t bine şi tare te aştept, i se scria la două noaptea preşedintelui Parlamentului European, de nu ştia bietul om dacă să dea fuga la farmacie după Viagra sau să se aţină la uşa dormitorului cu bîta de baseball. Am ajuns cu bine la Roma, au început filmările, nu vii şi tu? citea pe ecranul său fosforescent, în drum spre casă, abătută, într-un autobuz fără aer condiţionat, o profesoară din Kiev.
Şi nici vocile nu mai erau aceleaşi. Sau poate că oamenii uitaseră cum le sună vocile, din lene. De vreme ce telefonul afişează numele apelantului, la ce bun să se fi ostenit să-i reţină glasul? Bărbaţii au voci de bărbaţi, femeile de femei şi cu asta basta. Suna telefonul, vibra, orăcăia, mă rog, ce făcea el, şi cînd colo, în loc să-ţi aducă aminte să iei mîncare de pisici, nevasta-ţi zicea nu care cumva să uiţi să iei mîncare de căţel. De căţel? ziceai tu. De cînd avem noi cîine? Ce, eşti beat? zicea ea. Avem cîine dintotdeauna. Draga mea, noi nu avem nici cîine, nici dintotdeauna, răspundeai tu, mînios că te făcuse beat, deşi probabil erai. De aici pînă la o ceartă în toată regula, nu mai era decît un pas. Şi abia tîrziu, cînd soţii începeau să-şi zvîrle în urechi amintiri din trecut, îşi dădeau seama că unele detalii mergeau prea departe cu nepotrivirea pentru a putea fi explicate numai prin tîmpenia sau laşitatea celuilalt. Va să zică nu recunoşti că eşti o paraşută care se întindea cu toţi mîrlanii înainte să te fi luat eu? zbierai tu în urechea ei. Dobitocule! Tu m-ai luat pe mine? Ai uitat că ai mei te-au scos din rahat? ţipa ea într-a ta. Deodată din partea cealaltă răzbătea un lătrat gros, de dog danez. Ce-a fost asta? ziceai tu. Ce să fie? Pisicuţa ta, nu? zicea ea. Hmm-hmmm, îţi dregeai glasul. Ernestine, iubito? încercai. Nu sînt nici o Ernestine, răspundea ea îmbufnată. Şi-acum o să-mi spui că nici tu n-oi fi Nicolas. E purul adevăr, ziceai tu. Eu nu sînt Nicolas şi tu nu eşti Ernestine. Cine sîntem, atunci?
Închipuiţi-vă confuzia asta la scară continentală şi veţi înţelege de ce, încă dinainte să dea jir şi ghindă planşeele şi dulapurile de rufărie, oamenii îşi aruncau celularele pe fereastra de la metrou, la pubelă, de la etaj şi din goana automobilului. Că orişicît de asemănători am fi între noi şi toţi o apă şi-un pămînt, complet indiferent nu este dacă pe nevasta ta o cheamă sau nu Ernestine, dacă aveţi cîine sau pisică, dacă părinţii ei te-au ajutat într-adevăr să te pui pe picioare după ce dăduseşi faliment cu făbricuţa ta de covoare sau dacă, dimpotrivă, tu ai fost cel care l-a scos pe tata socru de la pîrnaie pentru deţinere de stupefiante cu intenţie de distribuire.
În orice caz, dintre toate ţările Europei, cine ar fi crezut, a noastră o ducea cel mai bine. Sau cel mai puţin rău, pentru moment. Pădurile încă nu ne ardeau ca la greci şi la italieni, nici rîurile nu se revărsau ca la nemţi, la francezi, la englezi şi în ţările de jos. Poate că Dunărea lipsise de la marea adunare cu tata Rinul, cînd s-au pus bazele unei noi reţele hidrografice. Poate că Porţile de Fier, căscate ca toate femeile din neamul nostru cel binecuvîntat, uitaseră de întrunirea din munţii Pădurea Neagră, unde s-a hotărît redistribuirea minereurilor feroase şi neferoase. Poate că geologia nu e o ştiinţă, ci o fiinţă. Oricum, pentru prima şi poate pentru ultima oară în istorie, România era pe val. Sau mai bine zis rămăsese în picioare, cît de cît.
Pentru prima şi poate pentru ultima oară în istorie, aveam şi noi un rost pe lume şi-un prilej de mîndrie colectivă. În sfîrşit! De cînd tot aşteptam o pleaşcă! Toate popoarele şi-au avut sfertul lor de ceas de faimă, numai al nostru nicicum nu răzbise în conştiinţa omenirii. Pînă şi bulgarii o duceau mai bine, cu Christo al lor care învelea clădiri în prapuri. Aşa încît, generoasă şi ospitalieră cum o ştim, România îşi deschisese graniţele şi primea refugiaţi din toate ţările asediate de Mama Natură. Îi primeam cu braţele deschise, francezi, nemţi, olandezi, italieni, greci, pînă şi elveţienii ajunseseră să pribegească pe la noi la Slobozia, rupţi de foame şi paralizaţi de oboseală.
Chiar în sat la maică-mea, de pildă, tocmai la Adîncata în judeţul Suceava, se oploşiseră doi franţuji în bejenie de prin arondismentul 16. Le-a căzut oleacă nasul cînd primăria i-a mutat într-o căscioară de chirpici care tocmai fusese lipită cu pămînt amestecat cu baligă de cal, dar n-au zis nimic. Sau dac-au zis, au zis în şoaptă. Credeam că Uniunea Europeană a interzis demult astfel de materiale de construcţie, a mormăit doamna, blondă, critic literar, numărul 5, rue de la Pompe, în urechea domnului, pînă mai acum vreo două luni profesor de ştiinţe sociale la Sorbona VIII.
Ta gueule, chérie, i-a murmurat profesorul, care ştia din cărţi că nu trebuie să strîmbi niciodată din nas cînd ai de-a face cu nativii, indiferent cît de ciudate sau chiar de-a dreptul greţoase ţi s-ar părea obiceiurile lor. Dacă de pildă un zulu îţi oferă o furnică zburătoare cu gust de unt, prinsă chiar cînd ieşea din gaura ei după ploaie, trebuie să zîmbeşti şi să molfăi, nu să caşti ochii sau să pretextezi că te doare stomacul. Poate că unui zulu care vine în casa ta, obiceiul de a-i face pe copii să recite la desert poezii lungi sau declinări latine spre uluirea musafirilor i se pare la fel de ciudat sau de-a dreptul greţos. Totuşi nici el nu zice nimic, ci zîmbeşte frumos şi aplaudă. Aşa că s-o lăsăm, iubito.
Şi în căsuţa lor de-o şchioapă dintr-o margine de pădure de foioase, cu buda în curte şi cea mai apropiată fîntînă la vreo jumătate de kilometru, Augustin şi Bernadette Legrand începură încet-încet să uite multe lucruri urîte şi nefolositoare din trecut. Quelle ironie! suspină Bernadette într-o seară de octombrie, coborînd pe coastă prin pădurea de foioase, cu o croznie de vreascuri în spinare. Vremea se răcise şi nu mai aveau cu ce aprinde focul. Era singură sau aşa i se părea, că e singură-cuc în toată pădurea, cu o lună argintie care-i răsărea dintr-o parte. Şi totuşi luna răsărea, frunzele foşneau, prin desişuri în mod sigur se strecurau vietăţi mici sau măricele. Da, nu sînt singură, îşi zise franţuzoaica. Mi se părea mie. De fapt, nu există loc pe faţa pămîntului unde să fii singur. De fapt, mai e întotdeauna cineva. Uite că la Paris îmi scăpa chestia asta.
Îşi aduse aminte cum bocea serile, cînd Augustin avusese aventura aia tristă cu una din studentele lui, nici măcar o frumuseţe, Dominique ot Bamako. Şi ca să se răzbune, cum se încurcase şi ea cu un scriitor vietnamez în plină ascensiune, în anul internaţional al francofoniei. Îşi aduse aminte… Merde! piciorul drept îi lunecă pe-un petec de noroi aşternut cu frunze galbene de plop şi Bernadette se trezi drept în curuleţ. Ia s-o las mai moale cu amintirile şi să fiu eu mai atentă pe unde calc, îşi zise.
În aceeaşi seară, la foc, Augustin făcu aceeaşi remarcă.
- Quelle ironie! Tocmai noi s-ajungem să trăim ca pe timpul lui Mao!
Zicînd asta, clătină din cap şi trase o duşcă de rachiu. Vecina de peste drum, o văduvă mare meşteră într-ale ţuicii, îi cadorisise c-o damigenuţă din care Legranzii supseseră aproape jumătate. Dame Jeanne! făcuseră ei, prinzînd din zbor numele clondirului învelit cu nuiele. Ce drăguţ! Şi citaseră din Rabelais. Ce mai, sîntem ca acasă.
Bernadette ridică din umeri.
- Poate că nu-i o ironie, ci o chestie karmică. Ştii, o pedeapsă de la Dumnezeu.
Augustin pufni pe nas şi începu să tuşească rău de tot, că-i intrase pălincă pe calea ţiganului. Cînd se linişti, bălmăji răguşit:
- Dumnezeu? Dumnezeu?
- Ei, da, nu de el e vorba, de fapt? spuse Bernadette.
- Dar cine-l mai pomeneşte în societate, draga mea? E tabu.
- Aici nu mai sîntem în societate, dragul meu. Aici nu mai e tabu.
A doua zi era Sîmedru şi hram la biserica din deal. Cei doi apucară şi ei drumul pieziş pînă într-o păşune unde sătenii întinseseră mese lungi, la care se serveau ciorbă de zarzavaturi, sărmăluţe în foi de viţă şi poale-n brîu. Bernadette cuteză chiar să intre în lăcaşul Domnului şi să aprindă o lumînare înaintea Maicii Sfinte. Uite că scăpaseră cu viaţă, după ce flămînziseră două mii de kilometri. Uite că erau împreună. Poate că nu era o ironie.
Cînd a ieşit din biserică, l-a găsit pe Augustin întreţinîndu-se cu o femeie care o rupea binişor pe franţuzeşte. Era maică-mea, că-n fiecare an, cînd pică frunza, merge să aducă brînză de la oile ei şi prune brumării. Şi maică-mea i-a spus acelaşi lucru. Dacă aţi ajuns la Adîncata, înseamnă că aici trebuie să fiţi.
- Dar nu mă pricep la nimic, ofta Augustin. La nimic de folos într-o gospodărie. Soţia mea e nemulţumită. Cum o să ne descurcăm? Sînt o cizmă cînd e vorba de agricultură.
- Vom înfiinţa o şcoală, îi spuse Bernadette, punîndu-i mîna pe umăr.
- Ce-o să predăm? Franceza, filozofia, logica? Cine mai are nevoie de aşa ceva, draga mea?
- Nu asta vom preda, dragul meu. Vom preda adevărul.
Augustin repetă figura cu pufnitul pe nas, trasul pălincii pe calea ţiganului, tuşitul, răguşeala. Hotărît, Bernadette o luase razna.
- Adevărul? Adevărul?
- De ce nu? interveni maică-mea. Mi se pare o idee foarte bună. Acum vă las, că trebuie să ajut la bucătărie. A bientôt!
Şi, de fapt, fix de la prunele mamei mi s-a tras. Am mîncat ca spartul, că-mi plac prunele de mor. Am mîncat pînă m-a apucat o asemenea durere de burtă, că mama m-a dus la spital. Ce s-a mai întîmplat după asta, nu mai ştiu, că nu poţi să stai mereu doar cu ochii pe lume. Mai ai şi problemele tale uneori. Dureroase uneori. Aşa că habar n-am cum mai stau lucrurile pe planetă.

P.S. Am aflat ca în ultima lui carte, cea premiată de executorii testamentari ai fraților Goncourt, necitită încă de mine deoarece costul ei în copertă tare la libraria C mi se pare prea ridicat, aștept să mi-o împrumute cineva, mai ales că în ultimul timp scriitorii scriu romane la fel ca fabricanții de mașini, toate seamănă între ele, Michel Houellebecq folosește un scenariu asemănător unde la sfârșit toată Franța e împânzită cu fabrici pustii în care cresc ferigi. Același scenariu mai poate fi găsit și la scriitorul finlandez Arto Paasilinna în cartea tradusă în franceză în 2008 sub titlul Le cantique de l Apolcalypse joyeuse, un roman simpatic și plin de umor, unde la final un personaj se plimbă prin locurile unde fusese Parisul, simbolizat printr-un crap care dansează deasupra turlei de la Sacra Inimă. În majoritatea filmelor despre Apocalips vizionate până în prezent, unul din primele obiective ale scenariștilor este Turnul Eiffel. E ușor de înțeles de ce este ales acest breloc al Civilizatiei, distrugerea lui exprimând succinct prăbușirea modului de viață al Occidentului, precum și de ce este evitată cu grijă orice aluzie la zgârie-nori nord-americani. Totuși imaginarul colectiv pare să simtă un mic fior de plăcere când dă cu el de pământ și în general cu Parisul, cu Luvrul, cu arondismentele, cu metroul, cu magazinele de modă, ca și cum undeva în străfundurile noastre primitive, natura și-ar cere drepturile, natura naturans cum ziceau scolasticii, cea care crează la rândul ei natură. Mai adaug că am scris acest text în vara lui 2007, stând pe prispă la Colți, unde după gard tanti Veta se certa cu găinile, iar tanti Floarea zicea despre un vecin care-și luase o nevastă proastă și urâtă că strică p…a pe ea.

Amintire

alexandrafixghetie — Fri, 05 Aug 2011 05:42:04 +0000

Timp mort

alexandrafixghetie — Sun, 31 Jul 2011 05:11:18 +0000

Când ești fericit, timpul zboară și cu toate astea, nu este un timp pierdut.
Când ești nefericit, timpul se târăște ca un tanc, te strivește, și este un timp de care n-ai nicio nevoie, un timp în plus, un timp care nu se mai termină.
Când o iei pe o scurtătură, câștigi timp.
Când aștepți un autobuz, sau o ștampilă, sau stai la o coadă, pierzi timp.
Când ești plictisit și te joci cu pixul sau scrijelești într-o bucată de lemn, omori timp.
Pe lume sunt o mulțime de activități care mănâncă timp: traficul, lipsa unor unelte potrivite, prostia celorlalți, uneori chiar propriul tău serviciu.
Uneori reușești să economisești timp, pentru că se circulă ușor sau folosești șurubelnița electrică.
Timpul scăpat astfel dintre fălcile monstrului care mănâncă timp poate fi folosit apoi pentru a-l pierde la un joc de cărți sau o bere cu prietenii.
Timpul folosit pentru a-l pierde poate fi foarte plăcut. Cel mai ades, se pierde anotimpul vară.
Îți poate lua prea mult timp să faci ceva, atunci ești mocăit. Îți poate lua prea puțin timp, atunci ești pripit.
Unele lucruri consumă timp. Așa li se și spune: consumatoare de timp. Cele mai mari consumatoare de timp sunt muncile de birou.
Alte lucruri nu consumă destul timp. Sunt inventate atunci alte lucruri care să le ajute să consume mai mult, de exemplu Viagra, restaurantele șic, magazinele scumpe, vacanțele la Club Med, ș.a.
Timpul trece. Uneori trece repede, alteori încet, uneori e un tren de mare viteză, alteori o căruță, dar întotdeauna tu ești drumul și întotdeauna el trece. După ce a trecut, te scuturi de praf și aștepți să mai treacă puțin timp.
Timpul e socotit uneori ca prea scurt, alteori ca prea lung. De exemplu, timpul vieții e socotit de obicei scurt, dar timpul dintre masa de seară și ora de culcare e considerat de mulți ca foarte lung, o eternitate, și din această cauză este adeseori umplut cu o distracție: piesă de teatru, film serial, ceartă cu soțul sau soția, împăcare, șezătoare la poarta casei.
Distracțiile sunt activități care fac să treacă timpul mai repede atunci când trece prea încet. Dimpotrivă, obligațiile fac timpul să treacă foarte încet atunci când el ar vrea să treacă repede și ușor.
Distracțiile îți distrag atenția de la trecerea foarte înceată a timpului, obligațiile te obligă să mergi în ritmul lui anormal de încet.
Obligația de a trăi, cu încetineala ei îngrozitoare, poate fi văzută cel mai bine în spitalele pentru bolnavi incurabili care mai au doar puțin timp de trăit.
Grădinăritul, lectura, pictura, broderia, jocul de bridge sunt ocupații care umplu timpul.
Timpul liber, timpul neocupat cu lectura, pictura, gospodăria, câștigarea existenței, este gol. De aceea, atunci când avem și timp liber, și bani, se obișnuiește să călătorim peste hotare și să umplem astfel golul (vacanța).
Acolo vom pierde timpul și uneori vom pierde și banii, astfel încât reveniți în patrie vom spune: Timp pierdut și bani aruncați pe geam. Ce gol (vacanță) de tot rahatul.
Alteori va fi un timp bine cheltuit, care ne va permite să acumulăm experiențe frumoase, de neuitat: O vacanță (gol) reușită (reușit).
Când un copil nu-și cheltuiește bine timpul, de obicei face un lucru care lui îi place.
Când un copil a învățat să-și folosească bine timpul, nu mai face doar ce-i place, ci o face doar între anumite ore și posibil nu în văzul celorlalți.
Timpul trebuie de obicei drămuit cu grijă, căci e o cantitate finită.
Pentru că timpul e drămuit, nu e timp să le faci pe toate și de aceea, lucrurile care pot fi făcute și cele care nu pot fi făcute trebuie chibzuite bine dinainte.
Asta e valabil atât în vacanță, cât și în viață.
Ce poți să faci și ce nu poți să faci cu timpul pe care-l ai la dispoziție este o hotărâre importantă.
Când cineva ne întinde un pliant pe stradă, implorându-ne atenția cu fraza-tip: Nu durează decât un minut, raspundem că nu avem timp.
Când sună telefonul și se aude o voce pe care dorim să o auzim, avem tot timpul din lume.
Timpul ne aparține: Pe timpul meu nu era ca pe timpul lor, iată o frază des auzită. A fost un timp al romanilor și a fost un timp al otomanilor și a fost un timp al egiptenilor, dar nimeni nu îndrăznește să recunoască faptul că timpul prezent aparține și el cuiva – americanilor sau francezilor sau chinezilor, de pildă – pentru că, odată recunoscut, faptul ar atrage după sine consecința inevitabilă a timpului care aparține cuiva, și anume epuizarea lui și decesul aparținătorului.
Timpul constă în dorința sau posibilitatea sau obligația de a face ceva, de a mai face încă ceva. Atunci când obligația sau dorința sau posibilitatea de a face încetează, timpul se oprește. Când timpul se oprește, ieșim la pensie sau murim. Atunci, dintr-o dată, e timp pentru tot, e timp cât casa, e timp și iar timp.
Timpul mort din parcuri, din cimitire, din afara orașului.