R-R

Tabloul în ulei atârnat pe peretele camerei de închiriat reprezenta un peisaj silvestru la apus de soare.
În stânga privitorului, putea fi văzută reprezentarea unei cabane cu două ferestre: un paralelipiped pentru corpul clădirii, o prismă triunghiulară pentru acoperiș, două dreptunghiuri portocalii străbătute de o cruce neagră pentru ferestre.
În dreapta privitorului, atrăgea atenția reprezentarea unei păduri prin doi copaci destul de impresionanți prin lipsa unor ramuri principale; ciuntiți sau uscați, păreau să adreseze o rugă cabanei din stânga privirii.
La mijloc, se vedea reprezentarea unui curs de apă, întrerupt în centrul privirii de reprezentarea unor pietroaie aflate în apă, formând un fel de cârd de bolovani, mai bine spus de pete cenușii în torentul gălbui de vopsea.
La orizont, aflat în amonte față de reprezentarea cursului de apă, fusese pictat un semi-cerc într-o nuanță mai închisă de gălbui.
Întreaga suprafață a tabloului fusese înmuiată în gălbui-maroniu, sugerând unui privitor din emisfera nordică o posibilă apropiere cu nuanța unui apus de soare în jurul unei date autumnale.
Tenta aceasta, respingătoare pentru unii, trebuie să fi fost totodată atrăgătoare pentru alții și, probabil, motivul principal al achiziționării acestui tablou, din care ezistă și variante cu tentă verde, mov, sau roz.
În schimb pătura de pe patul aflat dedesubtul acestui tablou reprezenta capetele a doi tigri.
În timp ce ascultam cum claxonează pe stradă mai multe mașini anuntând întregului univers înzestrat cu urechi că un cuplu de localnici tocmai strânsese nodul, cum se spune, mi-a trecut fulgerător prin cap gândul că toată viața privim reprezentarea unor realități care ne depășesc infinit și că această reprezentare – peisaj, tigri stilizați, claxoane – nu are mai multă legătură cu Realitatea decât un tablou de duzină, o pătură făcută în China, sau vacarmul unei căsătorii.

Scenariu pentru începutul lumii

Unii spuneau că lucrurile nu mai pot continua aşa, la nesfîrşit.
Alţii spuneau că, dimpotrivă, lucrurile continuă întotdeauna, dacă nu aşa, altfel, dar oricum la nesfîrşit.
Cine a avut dreptate?
Vara trecută, la Atena, un turist care stătea prin piaţa Syntagma a pus mîna pe gratiile de fier forjat de la fereastra camerei de hotel şi acolo i-au rămas lipite degetele. Fripte precum calamarul pe grătar.
La Londra, Tamisa dăduse pe-afară. La fel se întîmplase la Paris cu Sena, la Basel cu Rinul, cu Dunărea, cu Vltava, toate apele astea din poezii şi simfonii îşi dăduseră mîna şi ocupaseră cele mai şic cartiere şi arondismente. Nici marocanii şi nigerienii şi toate popoarele din Hindustan şi teroriştii islamişti nu izbutiseră să facă atîta pagubă-n Europa cîtă a făcut tata Rinul într-o noapte. Iar Sena îi ţinea hangul. Adio Le Marais, adio studiouri şi galerii de fiţe amenajate în City prin fostele clădiri industriale şi poduri de biserici, cu grinzi natur pe care se mai vedeau încă însemnele vechilor corporaţii. Ce însemnau ele, nu mai avea nimeni habar. Poate că asta însemnau, locul şi ceasul. Lemnul nu moare niciodată. Îmbătrîneşte, se lustruieşte, dar nu moare. Şi i-o fi fost şi lui sete, după secole de muncă în folosul comunităţii.
În timp ce apa băltea prin pivniţele din faubourg St. Jacques sau şiroia pe rue du Cherche Midi, altă belea. Mare! La Deux Magots, în plin sezon turistic, o familie de americani tocmai comandase trei porţii suculente de cocoş cu vin, viţel pané, mă rog, de-ale gurii de la francezi. Cînd, ce să vezi! Dă americanul să înfigă furculiţa şi cuţitul în puişorul lui bine rumenit, dar nu apucă să-l atingă, că orătania, dreasă cu foaie de dafin şi fără cap, sare ca pişcată din farfurie, zburătăceşte cum-necum pe faţa de masă, lăsînd pete de sosuleţ peste tot, şi începe să cîrîie.
N-apucă mesenii să închidă gurile ce le rămăseseră căscate mai ceva ca la un spectacol cu David Copperfield, că din farfuria mamei se aude un muget prelung, îndurerat, de junincă. Şi-odată o porneşte şi viţica, aşa dată prin făină şi ou şi pesmet cum era, să dănţuiască pe masă alături de cocoşelul neascultător.
Ei, şi-atît a fost. Unde nu s-au pornit toate fleicile, escalopurile, cotletele, jigourile şi tot ce provenea din miel, raţă, vită, ba şi din iepure de cîmp, să glăsuiască fiecare pe limba sa şi să joace-o horă de-alea îndrăcitele printre cristaluri şi bateriile de şampanie frapată, de ziceai că nuntesc, nu alta! Răsuna piaţa Saint-Germain-des-Prés de măcăieli, behăituri, mugete, sîsîieli, piuituri şi grohăieli, în vreme ce sfîntul, înfăţişat în piatră deasupra intrării în biserică, îşi ridicase toiagul în care se rezemase de veacuri şi dirija tot circul ăsta ca un vătaf de căluşari. Numai somonii, fructele de mare şi homarul nu ziceau nimic, dar de dănţuit, dănţuiau în rînd cu toate mamiferele de uscat, ba chiar mai graţios decît acestea, poate şi pentru că, aşa prăjite şi opărite cum erau, tot mai semănau, de rău de bine, a ce fuseseră.
Cît să fi ţinut nebunia asta? Treziţi brusc din augusta lor meditaţie, ospătarii cu şorţuri lungi şi freză impecabilă au pus mîna fiecare pe ce putea şi-au început să se aţină, care cu polonice, care cu lopăţica de găluşte, care cu ţepuşa de spart gheaţa, care cu setul de cuţite de brînzeturi, după meniul zilei, care flutura din ce în ce mai sprinţar prin soarele blînd al asfinţitului.
Nu asfinţea de fapt, dar cum toată ziua fusese mai mult înnorat, razele umede, abia iţite dinspre Saint-Sulpice, aveau aşa, o culoare galben-roz, ca într-un film cu piei roşii, cînd învingînd toate opreliştile, nobilul apaş şi fata căpitanului de cavalerie se îmbrăţişează pe fundal de preerie cu ocnaşi chinezi, trudind la pusul şinelor pentru Pacific Railroad.
O femeie cu părul cărunt şi foarte încîlcit, care cerşea de obicei pe la fîntîna din părculeţ şi era mahmură încă de la Căderea Bastiliei, a ridicat din umeri şi a zis:
- Deh! Credeau că la treizeci de euro copanul, o să le pice pasărea în gură, gata prinsă şi jumulită! Acuşi să vă vedem, stimabililor!
A zis asta în franceza ei greoaie, de secolul XVII, din părţile Québecului, de unde venise la Paris cu ani în urmă, dusă de nas de promisiunile unui fotograf c-o mustăcioară blondă şi de propria-i slăbiciune feminină pentru părul facial. Cum se încheiase şi povestea asta, ce rost mai avea să se întrebe cineva, de vreme ce Croisine Beausort trăznea a vin ieftin de la şase dimineaţa, duminica, în grădinile publice de pe mîna stîngă a Senei. Important e că se încheiase. Important e că în franţuzeasca ei bolovănoasă, aproape la fel de greu de priceput ca limba animalelor, Croisine luase notă. După care s-a îndreptat fără frică drept spre familia de americani buimăciţi şi, profitînd de învălmăşeala din local, a săltat liniştită din frapieră două sticle de Moët şi una de Château Lafitte.
În aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, scena s-a repetat aidoma în toate localurile celebre din Paris. Şi nu doar la Paris. La Zürich, la Viena, la Geneva, la Berlin, ba şi la Budapesta, orişiunde de-a lungul vremii poposiseră artişti, filozofi, scriitori, amanţi celebri, tocîndu-şi tinereţile şi epatînd burghezii cu vorbele lor de duh, orişiunde înfloriseră, pe urmele lor, comerţul şi gîndirea clară, puii congelaţi, scrumbiile, pînă şi pateul de raţă o luau razna de cum ajungeau în farfuriile turiştilor. Şi de fiecare dată lucrurile s-au petrecut exact la fel: un american încerca să decupeze o aripă de porumbel sălbatic; acesta începea să gîngurească; ca la un semnal, stridiile, racii fierţi şi aspicul de iepure cu gogoşari muraţi săreau din farfurie; urma o horă pe loc, stătută, cu paşi mărunţi; apoi, din ce în ce mai vioaie, fripturile îşi luau avînt deasupra capetelor mesenilor, stropind cît colo ba cu sos bearnez, ba cu vinegretă; ospătarii, ajutaţi de personalul de la bucătărie, ieşeau la atac cu ustensilele specifice; razele umede, galben-roz, ale soarelui de după-amiază învăluiau totul într-o lumină romantică, de mare efect.
După care, într-o continuă hărmălaie de cotcodăceli şi lătrături scurte, pe care unii dintre cei prezenţi, mai dedaţi cu natura, au fost în stare să le identifice ca fiind sunetele emise de iepurii masculi în perioada de rut, alaiul de rîndunici fripte, fleici în sînge, păstrăvi la grătar şi chiftele marinate o pornea măsurat, întocmai ca la nuntă, înspre cele mai apropiate zone verzi ale oraşului respectiv.
Ce s-a întîmplat acolo, nu vreţi să ştiţi.
Nici în filmele XXX turnate de amatorii de perversiuni à la Maria Tereza şi contesa de Rakoczi prin cetăţi părăsite ori pe la fermele de cabaline, nici în sînul Africii ori pe frizele templelor din sudul Indiei, nici pe oalele în care vechii greci ţineau articole de băcănie nu s-au văzut orgii mai adevărate decît cele care s-au dezlănţuit în masă printre toboganele şi tiribombele din locurile de joacă pentru copii. Cu deosebirea că participantele şi participanţii erau de data aceasta în exclusivitate necuvîntătoarele: tauri şi vaci, oi şi berbeci, capre cu ţapii lor, păsăret de toate soiurile, moţat, codat, rotat, guşat, scroafe şi mistreţi cît cuprinde.
Dar ce era şi mai şi, toate vietăţile-astea, provenite din reconstituirea friptanelor şi a tocăturilor cu verdeaţă în entităţi biologice capabile să alerge, să zboare sau să se tîrască, fiecare după firea ei, unele către celelalte şi, în culmea freneziei, să se împreuneze ca scăpatele de la clinicile de psihiatrie, ce era şi mai şi, zic, era faptul că cele mai multe dintre ele nu ieşiseră complete, oricît de multe grătare şi cotlete s-ar fi sudat între ele. Firesc, dacă stai să te gîndeşti, să nu mai poată ieşi chiar întregi. Păsările, mai treacă-meargă, deşi mai tuturor le lipseau capul şi ghiarele; chiar şi iepurii; dar vitele arătau de groază, cu cîte un umăr lipsă, în două sau trei picioare, cu o jumătate de cap; sferturi întregi de purcei umblau teleleu după alte sferturi; vacile de carne n-aveau toate coastele; berbecii atîrnau ca sacii pe culmea de rufe, căutîndu-şi inima şi rinichii fripţi pe jar.
Dar aşa cum erau sau nu erau, sferturi, jumătăţi şi frigărui, important e că erau vii. Important e că nu le păsa cum arată, jumulite, trase-n unt, decapitate, dezosate. Important e că se mişcau şi se împreunau în valuri-valuri, în lumina tot mai roz, apoi violet, apoi bleu marine, pînă au răsărit stelele. Abia spre zorii zilei s-au mai ostoit oleacă şi s-au trîntit care pe unde-au apucat, printre petunii şi gladiole.
La ora cinci, Croisine Beausort îşi fuma visătoare prima ţigară din zi, rezemată de statuia coclită, reprezentînd un urs fioros pe cale să sfîşie un vînător nevinovat, proţăpită de municipalitate drept între leagănele pentru copii bine crescuţi din Jardin des Plantes. În jurul ei, animalele din restaurante şi cafenele, minus cele acvatice care se aruncaseră, fireşte, în Sena de pe primul pod ieşit în cale, gîfîiau obosite de prima lor noapte de dragoste sălbatică. După atîta amar de hormoni şi experimente. După atîtea grele încercări.
- Deh! zise Croisine, mîngîind o jumătate de oaie. Vă înţeleg, dragele mele.
Apoi oftă.
- Cred că nu mai are rost să încerc să pun bani de-o parte să mă întorc în Québec. Cred că o să rămîn foarte bine aici. Cred că accentul meu idiot nu prea mai contează.
În clipa aceea, un măgar, şi anume măgarul din mica grădină zoologică unde copilaşii din cartier puteau vedea în mărime naturală cele cîteva animale domestice care ne dau nouă lapte, carne, brînză, ouă, precum şi un stol de flamingi, două maimuţe şi un cal lipiţan, începu să ragă.
- Pitié! Pitié! striga măgarul.
- Cred că a sosit momentul să fac o faptă bună, mormăi Croisine ridicîndu-se cu greu. Îşi scutură nisipul care-i intrase prin diverse crăpături şi orificii ale îmbrăcăminţii şi se îndreptă spre poarta grădinii zoologice. O mini-grădină, de fapt.
Paznicul, o namilă de senegalez, dormea buştean în ghereta lui. Croisine îl trezi cu o pietricică bine plasată. Drept în vîrful nasului.
- N-am zece euro să plătesc intrarea, îi zise. Dar dacă vrei, îi zise, îţi dau toate economiile mele în schimbul libertăţii acestor făpturi ţinute prizoniere de o civilizaţie, dacă te interesează părerea mea, de tot rahatul. Ai văzut şi tu cum au sculptat ursul. Adică el era de vină, săracul! Dacă te interesează părerea mea, neamurile tale n-au decît să vină în Franţa, dacă poftesc, că n-o să se mai sinchisească nimeni de accentul lor sau dacă nutresc un sincer ataşament faţă de valorile republicii. Ce zici?
Paznicul nu zise nimic. Mare lucru nu pricepuse, că nici franceza lui poular nu strălucea. Dar înţelesese că era vorba de un urs, ceva mălai şi libertate. Întinse mîna. Cu un surîs fermecător, Croisine îşi vîrî mîna dreaptă în sîn, de unde scoase un vraf de bancnote legate cu şnur tricolor. I-l întinse paznicului în vreme ce cu mîna stîngă îi desfăcu acestuia nasturele auriu de la gîtul vestonului.
- Drăguţul meu, spuse ea, aplecîndu-se peste creştetul namilei, acum trebuie să-mi spui codul.
- Codul, repetă Croisine, privindu-l ţintă în ochi.
Şi încă odată:
- Codul.
Croisine continua să zîmbească fermecător. Mîngîie gingaş urechea dreaptă a senegalezului. Apoi îi dărui o sărutare parfumată şi puţin lascivă în colţul buzelor lui cărnoase.
- Codul, zise ea a treia oară.
La care senegalezul puse mîna lui cît o lopată pe teancul de bancnote iar cealaltă pe micul panou cu butoane care controla electronic toate porţile de la toate cuştile din mini-grădina zoologică. Fusese o investiţie recentă, cerută insistent de directorul instituţiei şi aprobată în sfîrşit de ministerul culturii, spre bunul mers al încasărilor şi al cumnatului d-lui director, lansat în afaceri cu sisteme de securitate. Nimeni n-ar fi putut să prevadă ce avea să facă Croisine. Cu atît mai puţin la ce-o să-l ducă mintea pe zevzecul de senegalez. Îl chema Ngatu şi era de loc din Tambacounda.
- În ţara mea, zise Ngatu din Tambacounda, în timp ce porţile se deschideau şi cu ambele mîini cît două lopeţi o îmbrăţişa pe Croisine, maimuţele cutreieră unde vor.
- În ţara mea, adăugă Ngatu, în timp ce animalele, cu măgarul în frunte, se strecurau timide afară din cuştile lor, girafele umblă pe sub cocotierii din faţa marilor hoteluri.
- În ţara mea, spuse el, în timp ce animalele ieşeau pe aleea principală, flamingii au mîncat crevete îmbibat cu pesticid şi-au murit cu milioanele.
Cu măgarul în frunte, animalele tocmai ieşeau pe poartă.
- Păi vezi, spuse Croisine. Globalizarea.
După care nici unul n-a mai spus ceva.
Iar măgarul, din cîte am auzit, a tăiat-o pe Champs Elysées şi pînă la Arcul de Triumf nu s-a oprit. Şi cînd s-a văzut acolo, în marea piaţă, drept sub arc, a tras o căcare cosmică.
Aşa s-a încheiat luna iulie.
În august, prin toate podurile alea şi prin toate bisericile şi peste tot unde era lemn, a început să dea mlădiţe. Rădăcini, tulpini, tot tacîmul. Creşteau ca vrejul de fasole din boabele fermecate pe care le primise Jack în schimbul vacii de lapte cu care l-a trimis mă-sa la tîrg. Alea pe care i le-a dat un moşneag ciudat. Cu ajutorul acelor boabe se suise Jack la palatul uriaşului, de unde şi-a recuperat pe rînd bogăţiile pe care namila i le furase lui tac-su. Talgerul, cobza şi găina erau care vasăzica de drept ale lui, moştenire de la tata Jack. Dar tot a trebuit să se suie după ele şi să-l păcălească pe uriaş cînd dormea, ca să pună mîna pe ele.
Oamenii cărora le creşteau stejari şi fagi în casă nu s-au gîndit la asta, dar eu mă gîndesc. Oamenii ăia fugeau la Dedeman şi la Praktiker şi cumpărau fierăstraie electrice de mare putere. În fiecare zi, atît la serviciu cît şi acasă, tăiau la crengi pînă le cădeau braţele din umeri şi tot nu puteau ţine pasul. În final, au renunţat să mai încerce să-şi defrişeze locuinţele şi se mulţumeau, în fiecare seară, la culcare, să taie nişte crăci şi nişte rădăcini, să le dea un pic mai încolo printre celelalte crăci şi rădăcini netăiate şi să se cuibărească astfel cît de cît în locul sculptat. Dormeau cu mîinile încleştate pe drujbe, fiindcă de cum deschideau ochii, ca să poată ieşi din hăţiş, trebuiau iar să tundă arboretul.
Bineînţeles, în condiţiile-astea, viaţa de zi cu zi a suferit unele transformări.
De pildă, nu prea mai aveai cum să mergi la serviciu. Iar dacă mergeai, era tot ca şi cum ai fi lucrat la exploatări forestiere.
Asta a paralizat serviciile.
Paralizia serviciilor a îngheţat producţia. Oricum, chiar şi într-o hală industrială unde materialul de construcţie predominant nu e lemnul, tot se mai găsea un dulăpior, un cabinet sau un birou. Şi după cîteva săptămîni, nu mai conta de la ce sertar sau ceas cu cuc pornise nebunia, fiindcă tot junglă se chema că e.
Fără producţie şi fără servicii, economia s-a prăbuşit cît ai zice peşte. Rămăseseră e drept cîmpurile semănate cu grîne, roşii ecologice, sfeclă furajeră, cartofi şi linte. Rămăseseră livezile de peri şi pruni şi pajiştile de levănţică. Aşa că Europa de vest a pornit-o în migraţie pe cîmpuri şi-n păduri, unde creşteau ciuperci, coacăze şi mere creţe. Olandezii îşi dădeau pumni în cap şi smulgeau toate hectarele de lalele cu care se făliseră atîtea sute de ani. Plantau în locul lor ceapă, morcovi şi ridichi de lună.
Între timp, în cealaltă jumătate a bătrînului continent, era atît de cald încît metalul a început să se topească. Nu de tot şi nu dintr-o dată ca la turnurile gemene, dar destul cît clădirile mai înalte să înceapă să unduiască. Cît maşinile să-şi piardă încet-încet contururile, să se înmoaie, să curgă ca pielea pe un baset bătrîn. Nu se mai putea mînca cu furculiţă şi cuţit că ţi se fleşcăiau în mînă. Cînd au început să picure pe gresia din bucătărie, oamenii, speriaţi, au luat-o şi ei din loc. N-aveau chef să se vadă îngropaţi sub zece etaje de beton armat. În Balcani, o duceau mai bine cu vînatul şi s-au apucat de prins iepuri şi becaţe. Unde mai pui că la ţară încă mai creşteau oamenii cîte-o găină-două prin bătătură, mă rog, agricultura de subzistenţă. Iar Uniunea Europeană avea alte treburi pe cap decît să umble pe coclauri să le facă injecţii cu novocaină purceilor în ziua de Ignat.
Era debandadă mare pe-acolo. La Geneva, cînd s-a redeschis sesiunea ONU după trei săptămîni de vacanţă, s-a năpustit deodată în sala de consiliu o turmă întreagă de ţapi. Ţapi adevăraţi, nu de-ăia deghizaţi în costume Armani. De unde izvorîseră? De unde, de neunde, au dat năvală în plin consiliu general şi-au început să ronţăie fără grabă cele două sute patruzeci şi opt de pagini redactate în şase limbi ale dării de seamă a comitetului pentru pace şi unificare, care tocmai îşi terminase treaba pe anul în curs şi împărţise documentul onoratei adunări compuse din patru sute cincizeci de membri. Două sute patruzeci şi opt înmulţit cu patru sute cincizeci dă ceva celuloză de mistuit.
- Cel puţin am rezolvat-o cu reciclarea resurselor, a suspinat reprezentantul Botswanei, văzînd cum se duceau concluziile şi recomandările comitetului pe gîtul ierbivorelor. Dar ştiţi că sînt nişte ţapi pe cinste? a mai adăugat el. Făcea parte din tribul kgatla, cunoscut pentru priceperea sa la vite.
- Ţa, ţa, căpriţă, ţa, zise el. Spuse asta într-una din limbile bantu, bineînţeles. Dar în orice limbă de pe faţa împestriţată a pămîntului, o vorbă de prietenie e o vorbă de prietenie. Reprezentantul Botswanei scoase din servietă un exemplar lucios din Journal of Political Science şi i-l întinse ţapului care se căţărase cu picioarele dinainte pe măsuţa lui pliantă. Ia vezi, asta cum îţi place? Păi da, foaie velină, ce vrei, o delicatesă.
Impunător cu barba lui roşcată şi coarnele perfect simetrice, ţapul se opri din ronţăit şi-l privi pe şeful kgatla cu ochii lui ficşi, impenetrabili, de mare zeu. Numai un mare zeu ar fi îndrăznit să aţintească în felul acesta cu privirea un bărbat de statura reprezentantului Botswanei.
- Rra, zise el, adică domnule. Seswati, adăugă, adică te văd şi te salut. Şi îşi împreună palmele aplecînd în acelaşi timp capul uşor înainte.
Mde, zicea maică-mea, vezi bine că bogăţiile solului şi subsolului sînt şi vor fi întotdeauna de mii şi zeci de mii de ori mai bogate decît noi, oricît ne-am chinui să le băgăm în enciclopedii şi atlase, în rezervaţii, în ferme de porci şi păsări, în parcuri dendrologice ori în crescătoriile de animale de laborator. Şi la fel vinele de fier şi bauxită, peşterile cu diamante ori apele subterane. Oricît le-am scormoni şi le-am seca, tot dau pe dinafară. Că pînă şi o proastă de femeie rabdă ea ce rabdă, însă numai pînă la o vreme. Şi cînd vine vremea de i s-a umplut paharul, ferească sfîntul! Nimic nu-i mai stă în cale. Darămite ditamai muierea, care dacă-ţi şterge-o palmă, a mutat Alpii la bulgari, iar dacă-ţi mai arde şi-un şut în fund, o să mergi tu să vizitezi Parthenonul în Karelia, printre mesteceni.
Şi cînd zicea asta, ofta.
După climă, floră, faună, ape şi munţi, au început să dea semne de oboseală înseşi elementele din tabelul lui Mendeleev. Dacă nici în structura atomului nu mai poţi avea încredere, e clar că nu-i semn bun. Adică, cum? Să stea ei europenii de viţă veche şi belicoasă, plini cum sînt de torpile, tancuri, grenade, tunuri cu ultrasunete şi elicoptere de luptă, cu braţele încrucişate ca nişte vînători preistorici care se închină la bursuci şi broaşte ţestoase, în timp ce oile şi vegetaţia le distrug bunătate de cultură şi civilizaţie? Să lase ei naiadele şi driadele să le facă praf structurile socio-economice, să dărîme sistemul politic, să le risipească averea şi să paralizeze învăţămîntul? Să lase ei un măgar să facă ceva pe arcul lor de triumf? Aux armes, citoyens! Formez vos bataillons! Trimitem cîteva blindate şi pulverizăm dobitoacele, oricîte să fie. Ne-am descurcat noi cu băştinaşii, o să ne-mpiedicăm de nişte crengi cu frunze?
Numai că nenorocitele de tunuri şi tancuri şi rachete nu mai răspundeau la comenzi nici de frică. Şi oricum e cam greu să bagi frica într-un atom. Într-o vietate, da, merge, dar cum bagi frica în electroni? Zbieri la ei? Îi ameninţi cu deportarea? Le vîri un şobolan flămînd în anus? Nu ţine. Ori tocmai amărîţii ăştia despre care nici măcar Heisenberg nu ştia nimic precis nici gînd n-aveau să o mai ia frumuşel în pas alergător prin cabluri şi semiconductori, de parcă, brusc, ar fi uitat ce aveau de făcut. Nu mai răspundeau la nici un impuls şi la nici o teorie, străini de toţi şi toate ca pacienţii cu Alzheimer într-un azil de boşorogi.
Partidul Verde îşi clătina degetul arătător şi plescăia din limbă. Vedeţi? V-am spus noi! scriau ziarele, care nu spuseseră niciodată nimic. Chiar şi cea mai tare civilizaţie, cît de progresată să fie, nu poate funcţiona în afara legilor cosmice. Noi v-am zis că viaţa se bazează pe înţelegere reciprocă, pe acordul mutual, pe consensul dintre oameni, dintre regnuri, dintre cel care mănîncă şi cel care se lasă mîncat. Noi v-am spus demult că fără armonie e de rău.
Dar orice-ar fi spus toţi înţelepţii din lume, acum sau demult, era cam degeaba, fiindcă nici comunicaţiile n-o duceau tocmai roz. Toată ziua şi toată noaptea, milioane de celulare ţîrîiau, piuiau, făceau ca hamsterii la orgasm, claxonau sau interpretau Liebestod, exact aşa cum le programaseră năstruşnicii lor proprietari, numai că mesajele pe care le primeau se potriveau ca nuca în perete. Te f-t bine şi tare te aştept, i se scria la două noaptea preşedintelui Parlamentului European, de nu ştia bietul om dacă să dea fuga la farmacie după Viagra sau să se aţină la uşa dormitorului cu bîta de baseball. Am ajuns cu bine la Roma, au început filmările, nu vii şi tu? citea pe ecranul său fosforescent, în drum spre casă, abătută, într-un autobuz fără aer condiţionat, o profesoară din Kiev.
Şi nici vocile nu mai erau aceleaşi. Sau poate că oamenii uitaseră cum le sună vocile, din lene. De vreme ce telefonul afişează numele apelantului, la ce bun să se fi ostenit să-i reţină glasul? Bărbaţii au voci de bărbaţi, femeile de femei şi cu asta basta. Suna telefonul, vibra, orăcăia, mă rog, ce făcea el, şi cînd colo, în loc să-ţi aducă aminte să iei mîncare de pisici, nevasta-ţi zicea nu care cumva să uiţi să iei mîncare de căţel. De căţel? ziceai tu. De cînd avem noi cîine? Ce, eşti beat? zicea ea. Avem cîine dintotdeauna. Draga mea, noi nu avem nici cîine, nici dintotdeauna, răspundeai tu, mînios că te făcuse beat, deşi probabil erai. De aici pînă la o ceartă în toată regula, nu mai era decît un pas. Şi abia tîrziu, cînd soţii începeau să-şi zvîrle în urechi amintiri din trecut, îşi dădeau seama că unele detalii mergeau prea departe cu nepotrivirea pentru a putea fi explicate numai prin tîmpenia sau laşitatea celuilalt. Va să zică nu recunoşti că eşti o paraşută care se întindea cu toţi mîrlanii înainte să te fi luat eu? zbierai tu în urechea ei. Dobitocule! Tu m-ai luat pe mine? Ai uitat că ai mei te-au scos din rahat? ţipa ea într-a ta. Deodată din partea cealaltă răzbătea un lătrat gros, de dog danez. Ce-a fost asta? ziceai tu. Ce să fie? Pisicuţa ta, nu? zicea ea. Hmm-hmmm, îţi dregeai glasul. Ernestine, iubito? încercai. Nu sînt nici o Ernestine, răspundea ea îmbufnată. Şi-acum o să-mi spui că nici tu n-oi fi Nicolas. E purul adevăr, ziceai tu. Eu nu sînt Nicolas şi tu nu eşti Ernestine. Cine sîntem, atunci?
Închipuiţi-vă confuzia asta la scară continentală şi veţi înţelege de ce, încă dinainte să dea jir şi ghindă planşeele şi dulapurile de rufărie, oamenii îşi aruncau celularele pe fereastra de la metrou, la pubelă, de la etaj şi din goana automobilului. Că orişicît de asemănători am fi între noi şi toţi o apă şi-un pămînt, complet indiferent nu este dacă pe nevasta ta o cheamă sau nu Ernestine, dacă aveţi cîine sau pisică, dacă părinţii ei te-au ajutat într-adevăr să te pui pe picioare după ce dăduseşi faliment cu făbricuţa ta de covoare sau dacă, dimpotrivă, tu ai fost cel care l-a scos pe tata socru de la pîrnaie pentru deţinere de stupefiante cu intenţie de distribuire.
În orice caz, dintre toate ţările Europei, cine ar fi crezut, a noastră o ducea cel mai bine. Sau cel mai puţin rău, pentru moment. Pădurile încă nu ne ardeau ca la greci şi la italieni, nici rîurile nu se revărsau ca la nemţi, la francezi, la englezi şi în ţările de jos. Poate că Dunărea lipsise de la marea adunare cu tata Rinul, cînd s-au pus bazele unei noi reţele hidrografice. Poate că Porţile de Fier, căscate ca toate femeile din neamul nostru cel binecuvîntat, uitaseră de întrunirea din munţii Pădurea Neagră, unde s-a hotărît redistribuirea minereurilor feroase şi neferoase. Poate că geologia nu e o ştiinţă, ci o fiinţă. Oricum, pentru prima şi poate pentru ultima oară în istorie, România era pe val. Sau mai bine zis rămăsese în picioare, cît de cît.
Pentru prima şi poate pentru ultima oară în istorie, aveam şi noi un rost pe lume şi-un prilej de mîndrie colectivă. În sfîrşit! De cînd tot aşteptam o pleaşcă! Toate popoarele şi-au avut sfertul lor de ceas de faimă, numai al nostru nicicum nu răzbise în conştiinţa omenirii. Pînă şi bulgarii o duceau mai bine, cu Christo al lor care învelea clădiri în prapuri. Aşa încît, generoasă şi ospitalieră cum o ştim, România îşi deschisese graniţele şi primea refugiaţi din toate ţările asediate de Mama Natură. Îi primeam cu braţele deschise, francezi, nemţi, olandezi, italieni, greci, pînă şi elveţienii ajunseseră să pribegească pe la noi la Slobozia, rupţi de foame şi paralizaţi de oboseală.
Chiar în sat la maică-mea, de pildă, tocmai la Adîncata în judeţul Suceava, se oploşiseră doi franţuji în bejenie de prin arondismentul 16. Le-a căzut oleacă nasul cînd primăria i-a mutat într-o căscioară de chirpici care tocmai fusese lipită cu pămînt amestecat cu baligă de cal, dar n-au zis nimic. Sau dac-au zis, au zis în şoaptă. Credeam că Uniunea Europeană a interzis demult astfel de materiale de construcţie, a mormăit doamna, blondă, critic literar, numărul 5, rue de la Pompe, în urechea domnului, pînă mai acum vreo două luni profesor de ştiinţe sociale la Sorbona VIII.
Ta gueule, chérie, i-a murmurat profesorul, care ştia din cărţi că nu trebuie să strîmbi niciodată din nas cînd ai de-a face cu nativii, indiferent cît de ciudate sau chiar de-a dreptul greţoase ţi s-ar părea obiceiurile lor. Dacă de pildă un zulu îţi oferă o furnică zburătoare cu gust de unt, prinsă chiar cînd ieşea din gaura ei după ploaie, trebuie să zîmbeşti şi să molfăi, nu să caşti ochii sau să pretextezi că te doare stomacul. Poate că unui zulu care vine în casa ta, obiceiul de a-i face pe copii să recite la desert poezii lungi sau declinări latine spre uluirea musafirilor i se pare la fel de ciudat sau de-a dreptul greţos. Totuşi nici el nu zice nimic, ci zîmbeşte frumos şi aplaudă. Aşa că s-o lăsăm, iubito.
Şi în căsuţa lor de-o şchioapă dintr-o margine de pădure de foioase, cu buda în curte şi cea mai apropiată fîntînă la vreo jumătate de kilometru, Augustin şi Bernadette Legrand începură încet-încet să uite multe lucruri urîte şi nefolositoare din trecut. Quelle ironie! suspină Bernadette într-o seară de octombrie, coborînd pe coastă prin pădurea de foioase, cu o croznie de vreascuri în spinare. Vremea se răcise şi nu mai aveau cu ce aprinde focul. Era singură sau aşa i se părea, că e singură-cuc în toată pădurea, cu o lună argintie care-i răsărea dintr-o parte. Şi totuşi luna răsărea, frunzele foşneau, prin desişuri în mod sigur se strecurau vietăţi mici sau măricele. Da, nu sînt singură, îşi zise franţuzoaica. Mi se părea mie. De fapt, nu există loc pe faţa pămîntului unde să fii singur. De fapt, mai e întotdeauna cineva. Uite că la Paris îmi scăpa chestia asta.
Îşi aduse aminte cum bocea serile, cînd Augustin avusese aventura aia tristă cu una din studentele lui, nici măcar o frumuseţe, Dominique ot Bamako. Şi ca să se răzbune, cum se încurcase şi ea cu un scriitor vietnamez în plină ascensiune, în anul internaţional al francofoniei. Îşi aduse aminte… Merde! piciorul drept îi lunecă pe-un petec de noroi aşternut cu frunze galbene de plop şi Bernadette se trezi drept în curuleţ. Ia s-o las mai moale cu amintirile şi să fiu eu mai atentă pe unde calc, îşi zise.
În aceeaşi seară, la foc, Augustin făcu aceeaşi remarcă.
- Quelle ironie! Tocmai noi s-ajungem să trăim ca pe timpul lui Mao!
Zicînd asta, clătină din cap şi trase o duşcă de rachiu. Vecina de peste drum, o văduvă mare meşteră într-ale ţuicii, îi cadorisise c-o damigenuţă din care Legranzii supseseră aproape jumătate. Dame Jeanne! făcuseră ei, prinzînd din zbor numele clondirului învelit cu nuiele. Ce drăguţ! Şi citaseră din Rabelais. Ce mai, sîntem ca acasă.
Bernadette ridică din umeri.
- Poate că nu-i o ironie, ci o chestie karmică. Ştii, o pedeapsă de la Dumnezeu.
Augustin pufni pe nas şi începu să tuşească rău de tot, că-i intrase pălincă pe calea ţiganului. Cînd se linişti, bălmăji răguşit:
- Dumnezeu? Dumnezeu?
- Ei, da, nu de el e vorba, de fapt? spuse Bernadette.
- Dar cine-l mai pomeneşte în societate, draga mea? E tabu.
- Aici nu mai sîntem în societate, dragul meu. Aici nu mai e tabu.
A doua zi era Sîmedru şi hram la biserica din deal. Cei doi apucară şi ei drumul pieziş pînă într-o păşune unde sătenii întinseseră mese lungi, la care se serveau ciorbă de zarzavaturi, sărmăluţe în foi de viţă şi poale-n brîu. Bernadette cuteză chiar să intre în lăcaşul Domnului şi să aprindă o lumînare înaintea Maicii Sfinte. Uite că scăpaseră cu viaţă, după ce flămînziseră două mii de kilometri. Uite că erau împreună. Poate că nu era o ironie.
Cînd a ieşit din biserică, l-a găsit pe Augustin întreţinîndu-se cu o femeie care o rupea binişor pe franţuzeşte. Era maică-mea, că-n fiecare an, cînd pică frunza, merge să aducă brînză de la oile ei şi prune brumării. Şi maică-mea i-a spus acelaşi lucru. Dacă aţi ajuns la Adîncata, înseamnă că aici trebuie să fiţi.
- Dar nu mă pricep la nimic, ofta Augustin. La nimic de folos într-o gospodărie. Soţia mea e nemulţumită. Cum o să ne descurcăm? Sînt o cizmă cînd e vorba de agricultură.
- Vom înfiinţa o şcoală, îi spuse Bernadette, punîndu-i mîna pe umăr.
- Ce-o să predăm? Franceza, filozofia, logica? Cine mai are nevoie de aşa ceva, draga mea?
- Nu asta vom preda, dragul meu. Vom preda adevărul.
Augustin repetă figura cu pufnitul pe nas, trasul pălincii pe calea ţiganului, tuşitul, răguşeala. Hotărît, Bernadette o luase razna.
- Adevărul? Adevărul?
- De ce nu? interveni maică-mea. Mi se pare o idee foarte bună. Acum vă las, că trebuie să ajut la bucătărie. A bientôt!
Şi, de fapt, fix de la prunele mamei mi s-a tras. Am mîncat ca spartul, că-mi plac prunele de mor. Am mîncat pînă m-a apucat o asemenea durere de burtă, că mama m-a dus la spital. Ce s-a mai întîmplat după asta, nu mai ştiu, că nu poţi să stai mereu doar cu ochii pe lume. Mai ai şi problemele tale uneori. Dureroase uneori. Aşa că habar n-am cum mai stau lucrurile pe planetă.

P.S. Am aflat ca în ultima lui carte, cea premiată de executorii testamentari ai fraților Goncourt, necitită încă de mine deoarece costul ei în copertă tare la libraria C mi se pare prea ridicat, aștept să mi-o împrumute cineva, mai ales că în ultimul timp scriitorii scriu romane la fel ca fabricanții de mașini, toate seamănă între ele, Michel Houellebecq folosește un scenariu asemănător unde la sfârșit toată Franța e împânzită cu fabrici pustii în care cresc ferigi. Același scenariu mai poate fi găsit și la scriitorul finlandez Arto Paasilinna în cartea tradusă în franceză în 2008 sub titlul Le cantique de l Apolcalypse joyeuse, un roman simpatic și plin de umor, unde la final un personaj se plimbă prin locurile unde fusese Parisul, simbolizat printr-un crap care dansează deasupra turlei de la Sacra Inimă. În majoritatea filmelor despre Apocalips vizionate până în prezent, unul din primele obiective ale scenariștilor este Turnul Eiffel. E ușor de înțeles de ce este ales acest breloc al Civilizatiei, distrugerea lui exprimând succinct prăbușirea modului de viață al Occidentului, precum și de ce este evitată cu grijă orice aluzie la zgârie-nori nord-americani. Totuși imaginarul colectiv pare să simtă un mic fior de plăcere când dă cu el de pământ și în general cu Parisul, cu Luvrul, cu arondismentele, cu metroul, cu magazinele de modă, ca și cum undeva în străfundurile noastre primitive, natura și-ar cere drepturile, natura naturans cum ziceau scolasticii, cea care crează la rândul ei natură. Mai adaug că am scris acest text în vara lui 2007, stând pe prispă la Colți, unde după gard tanti Veta se certa cu găinile, iar tanti Floarea zicea despre un vecin care-și luase o nevastă proastă și urâtă că strică p…a pe ea.

Amintire

Timp mort

Când ești fericit, timpul zboară și cu toate astea, nu este un timp pierdut.
Când ești nefericit, timpul se târăște ca un tanc, te strivește, și este un timp de care n-ai nicio nevoie, un timp în plus, un timp care nu se mai termină.
Când o iei pe o scurtătură, câștigi timp.
Când aștepți un autobuz, sau o ștampilă, sau stai la o coadă, pierzi timp.
Când ești plictisit și te joci cu pixul sau scrijelești într-o bucată de lemn, omori timp.
Pe lume sunt o mulțime de activități care mănâncă timp: traficul, lipsa unor unelte potrivite, prostia celorlalți, uneori chiar propriul tău serviciu.
Uneori reușești să economisești timp, pentru că se circulă ușor sau folosești șurubelnița electrică.
Timpul scăpat astfel dintre fălcile monstrului care mănâncă timp poate fi folosit apoi pentru a-l pierde la un joc de cărți sau o bere cu prietenii.
Timpul folosit pentru a-l pierde poate fi foarte plăcut. Cel mai ades, se pierde anotimpul vară.
Îți poate lua prea mult timp să faci ceva, atunci ești mocăit. Îți poate lua prea puțin timp, atunci ești pripit.
Unele lucruri consumă timp. Așa li se și spune: consumatoare de timp. Cele mai mari consumatoare de timp sunt muncile de birou.
Alte lucruri nu consumă destul timp. Sunt inventate atunci alte lucruri care să le ajute să consume mai mult, de exemplu Viagra, restaurantele șic, magazinele scumpe, vacanțele la Club Med, ș.a.
Timpul trece. Uneori trece repede, alteori încet, uneori e un tren de mare viteză, alteori o căruță, dar întotdeauna tu ești drumul și întotdeauna el trece. După ce a trecut, te scuturi de praf și aștepți să mai treacă puțin timp.
Timpul e socotit uneori ca prea scurt, alteori ca prea lung. De exemplu, timpul vieții e socotit de obicei scurt, dar timpul dintre masa de seară și ora de culcare e considerat de mulți ca foarte lung, o eternitate, și din această cauză este adeseori umplut cu o distracție: piesă de teatru, film serial, ceartă cu soțul sau soția, împăcare, șezătoare la poarta casei.
Distracțiile sunt activități care fac să treacă timpul mai repede atunci când trece prea încet. Dimpotrivă, obligațiile fac timpul să treacă foarte încet atunci când el ar vrea să treacă repede și ușor.
Distracțiile îți distrag atenția de la trecerea foarte înceată a timpului, obligațiile te obligă să mergi în ritmul lui anormal de încet.
Obligația de a trăi, cu încetineala ei îngrozitoare, poate fi văzută cel mai bine în spitalele pentru bolnavi incurabili care mai au doar puțin timp de trăit.
Grădinăritul, lectura, pictura, broderia, jocul de bridge sunt ocupații care umplu timpul.
Timpul liber, timpul neocupat cu lectura, pictura, gospodăria, câștigarea existenței, este gol. De aceea, atunci când avem și timp liber, și bani, se obișnuiește să călătorim peste hotare și să umplem astfel golul (vacanța).
Acolo vom pierde timpul și uneori vom pierde și banii, astfel încât reveniți în patrie vom spune: Timp pierdut și bani aruncați pe geam. Ce gol (vacanță) de tot rahatul.
Alteori va fi un timp bine cheltuit, care ne va permite să acumulăm experiențe frumoase, de neuitat: O vacanță (gol) reușită (reușit).
Când un copil nu-și cheltuiește bine timpul, de obicei face un lucru care lui îi place.
Când un copil a învățat să-și folosească bine timpul, nu mai face doar ce-i place, ci o face doar între anumite ore și posibil nu în văzul celorlalți.
Timpul trebuie de obicei drămuit cu grijă, căci e o cantitate finită.
Pentru că timpul e drămuit, nu e timp să le faci pe toate și de aceea, lucrurile care pot fi făcute și cele care nu pot fi făcute trebuie chibzuite bine dinainte.
Asta e valabil atât în vacanță, cât și în viață.
Ce poți să faci și ce nu poți să faci cu timpul pe care-l ai la dispoziție este o hotărâre importantă.
Când cineva ne întinde un pliant pe stradă, implorându-ne atenția cu fraza-tip: Nu durează decât un minut, raspundem că nu avem timp.
Când sună telefonul și se aude o voce pe care dorim să o auzim, avem tot timpul din lume.
Timpul ne aparține: Pe timpul meu nu era ca pe timpul lor, iată o frază des auzită. A fost un timp al romanilor și a fost un timp al otomanilor și a fost un timp al egiptenilor, dar nimeni nu îndrăznește să recunoască faptul că timpul prezent aparține și el cuiva – americanilor sau francezilor sau chinezilor, de pildă – pentru că, odată recunoscut, faptul ar atrage după sine consecința inevitabilă a timpului care aparține cuiva, și anume epuizarea lui și decesul aparținătorului.
Timpul constă în dorința sau posibilitatea sau obligația de a face ceva, de a mai face încă ceva. Atunci când obligația sau dorința sau posibilitatea de a face încetează, timpul se oprește. Când timpul se oprește, ieșim la pensie sau murim. Atunci, dintr-o dată, e timp pentru tot, e timp cât casa, e timp și iar timp.
Timpul mort din parcuri, din cimitire, din afara orașului.

Tragedie și libertate

Scriind în 1949 despre Tragedie și omul de rând, Arthur Miller susținea, împotriva mentalității curente, că omul de rând are acces la dimensiunea tragică a existenței la fel ca omul nobil din vremea lui Aristotel, la fel ca regii, prinții și prințesele lui Shakespeare, la fel ca înstăriții lui Ibsen, Cehov sau Pirandello, personaje sfâșiate, toate, de căutarea adevărului.

“Rana purtătoare de destin din care se desfac în spirală evenimentele inevitabile ale tragediei este rana desconsiderării, și forța ei dominantă e indignarea.”

În engleză: “The fateful wound from which the inevitable events spiral is the wound of indignity, and its dominant force is indignation.” Indignity duce firesc la indignation; prin reacția la rană, indignarea, putem înțelege mai bine în ce constă rana, și anume un atentat la statutul însuși de ființă al ființei, la ceea ce, pentru ea, fusese până atunci de la sine înțeles: că există și are dreptul la existență.

Miller continuă: “Tragedia, atunci, este consecința constrângerii totale a unui om de a se evalua corect.” Omul este constrâns, iată, la cunoaștere; este obligat să afle adevărul despre sine însuși. Ce-l face un om tragic, mai mult decât durerea, sau ochii scoși, sau furtuna, e confruntarea cu cine este el.

“He has ever but slightly known himself,” spune Regan despre tatăl ei, regele Lear, în scena imediat următoare împărțirii regatului. “Nu s-a cunoscut niciodată pe sine decât pe-afară,” se poate traduce această frază a fetei mijlocii, cea care avea să-i faciliteze tatălui, în actul III al tragediei Regele Lear, o învățare experiențială cunoscută în istoria literaturii europene drept scena furtunii. Aici, elementele dezlanțuite ale naturii și goliciunea animalului omenesc, “biată creatură în furculiță”, prezent la suferință, îi oferă bătrânului rege prilejul de a se înțelege pe sine, în sfârșit, ceva mai adânc decât îi îngăduiseră mantia de purpură, cohorta de slujitori înarmați, blănurile somptuoase, așadar puterea sau, în lipsa ei, cel puțin însemnele ei, la care el ținea atât. Căci omul, poate chiar mai mult decât la demnitate în sine, ține la aparența ei. Suferința constă în dizolvarea oricărei aparențe că ar putea însemna ceva.

Ideea este profund creștină și profund revoluționară: că suferința îi permite ființei să aproximeze un adevăr inaccesibil bogăției și demnității, să intre într-o relație de profunzime cu ea însăși pe care confortul și plăcerea pur și simplu nu i-o pot dezvălui. “Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.”

Sau, mai bine spus, ceea ce este creștin și revoluționar în suferință este non-tragedia tragediei. A te cunoaște pe tine însuți și a afla adevărul nu este niciodată trist și prețul plătit nu e niciodată prea mare. “Îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”

“Din această examinare totală a ceea ce-l înconjoară și este imposibil de schimbat vine teroarea sau teama clasic asociată cu tragedia,” continuă Miller. “Impulsul de a căuta libertatea e calitatea care ne exaltă într-o tragedie. Investigația revoluționară a stabilității mediului e cea care ne înspăimântă.”

Avem impresia, citind aceste rânduri, că gândul tragic este o Albă ca Zăpada alergând prin pădurea de certitudini, izbindu-se de ele, căutând o breșă, punându-le în lumina pură a întrebării: De ce sunt necesare? Cui îi folosesc? Unde e adevărul?

Este omul tragic un masochist? Caută el, pe bâjbâite dar având din ce în ce mai mult sentimentul că o ață tragică îl trage într-o direcție neplăcută, să expieze vina tragică, oricare ar fi aceea?

În greaca lui Aristotel, vina tragică se chema hamartia și sensul originar al cuvântului era de a greși ținta, de exemplu la tragerea cu arcul. În Septuaginta, varianta în greaca veche a Vechiului și Noului Testament, alcătuită prin tradiție de șaptezeci de învățați din Alexandria, termenul e folosit pentru a desemna ceea ce este tradus în latina Vulgatei și apoi în variantele vernaculare ale textului creștin prin “păcat.” Creștinismul introduce așadar în tragedia omului ideea de responsabilitate personală și deci de libertate.

Omul tragic merge către tragedie în mod liber, o caută cu lumânarea, iar paradoxul lui este că acea “constrângere totală” de a și-o căuta cu lumânarea e rezultatul libertății, dacă nu cumva chiar identică cu ea. Omul tragic este un om în mod necesar liber. De aici sentimentul de teroare și de milă, fiindcă ceea ce-l mână inexorabil spre tragicul adevăr total al inadecvării sale, al vinei tragice, al păcatului de a fi ceea ce este, al hamartiei, este tocmai ce are el mai nobil și mai bun. Îl admirăm pentru curajul lui de a fi el însuși și la fiecare pas am vrea să-i strigăm că i-ar prinde bine să fie mai puțin curajos, că tocmai calitățile lui or să-i vină de hac.

Astfel, dacă se împăca cu fetele și își vedea lungul nasului, Lear trăia bine mersi, mai mult, trăia și Cordelia, victimă a iubirii filiale. Dacă pe Oedip nu-l rodea grija de tebani, pe care vroia să-i scape de ciumă aflând cu orice preț cine-l ucisese pe bătrânul rege Laios, și ar fi lăsat-o mai moale cu îndatoririle regale, cine știe dacă ciuma nu s-ar fi stins de la sine, cum face de obicei, lăsând psihologia cu buzele umflate. Dacă Hamlet și-ar fi iubit tatăl mai puțin, se întorcea la Wittenberg și își găsea o iubită, sau poate zece, ca un prinț preafrumos asemănător cu o roză ce era. Dacă Willy Loman din Moartea unui comis voiajor, personajul la care în mod evident se gândea Miller când scria eseul din care am citat mai sus, așa cum Aristotel scriind Poetica se gândea la Oedip Rege din tragedia lui Sofocle, își iubea mai puțin soția și copiii, nu s-ar fi sinucis pentru banii de asigurare.

În cel mai curat roman tragic al lui Thomas Hardy, Tess of the d’Urbervilles, iată cum descrie autorul “vina tragică” a eroinei sale, într-o scenă cheie unde Alec Stokes, falsul d’Urbervilles, care o va poseda mai târziu în pădurea de stejar pe tânăra care crede că e ruda lui săracă, o privește pe această Scufiță Roșie venită să ceară ajutorul presupusei sale rude bogate.

- Te superi dacă fumez? întrebă el.
- O, deloc, domnule.
O privea cum ronțăie frumușică și inconștientă printre fuioarele de fum care umpleau cortul, și Tess Durbeyfield nu ghici, când se uită cu nevinovăție în jos la trandafirii prinși în decolteu, că acolo în spatele ceții narcotice și albăstrui se afla potențiala greșeală tragică a dramei ei – cea care lumina frumoasă ca o rază roșu-sângerie în spectrul tinerei ei vieți. Avea un atribut care o punea în acest moment într-un dezavantaj; și acesta era atributul care făcea ca ochii lui Alec d’Urbervilles să rămână ațintiți asupra ei. Era o luxurianță în aspectul ei, o plinătate a creșterii, care o făceau să apară mai femeie decât era. Moștenise trăsătura de la mama ei fără calitatea pe care o denota. Uneori o făcuse să se îngrijoreze, până ce tovarășele ei îi spuseseră că era un defect pe care timpul avea să-l vindece.

Felul ironic în care Hardy echivalează greșeala tragică cu faptul că biata fată are sânii mari și frumoși este caracteristic acestui scriitor căruia noțiunea de destin îi produce explozii asemănătoare de sarcasm la tot pasul, precum și sentimentul grav al unei revolte permanente împotriva oricărei idei preconcepute. Nu degeaba o alege pe această fată care pare mai mare decât anii ei din cauză că i-au crescut sânii prea devreme pentru a-i administra lui Alec d’Urbervilles lovitura fatală de la urmă. Sacrificiul personajului, oricât de trist, trebuie să-i fi pricinuit lui Hardy un moment de exaltare de pe vremea strămoșilor germanici, restabilind cu un pumnal echilibrul pictural al universului străbătut de raza de lumină sângerie din spectrul “tinerei ei vieți.”

Însuși faptul că o numește “the tragic mischief,” adică “greșeală” sau “poznă tragică,” o inadvertență mai apropiată de sensul original al termenului grecesc e o tiflă ironică aruncată unui sfârșit de veac victorian în care romanul Jude Obscurul avea să fie cenzurat pentru obscenitate, în vreme ce în toate orașele englezești, revoluția industrială reușea să producă tragedii pe scară largă, de masă, scufundându-le în cantitate fără a lăsa măcar o dungă roșie întru amintirea lor.

Se construia lumea nouă pe care Arthur Miller avea s-o găsească gata făcută și deja veche în momentul când tatăl lui pierde tot în Marea Criză din anii 1930, inspirându-l mai târziu pe dramaturg să-l creeze pe Willy Loman. Dar în toate timpurile oamenii găsesc lumea atunci când se trezesc în ea deja construită, deja împlinită. Un destin îi așteaptă dinainte să se nască și ia forma unei hărți din ce în ce mai puțin fizice, din ce în ce mai politice, de automobilist.

Liza-Lu merse atunci la culcare, și Tess, încuindu-i pe toți în casă, o porni în sus pe ulița sau strada întunecată și îngustă ce nu fusese făcută pentru înaintare rapidă; o uliță croită înainte ca un cot de teren să aibă valoare și când ceasurile cu un singur arătător împărțeau suficient ziua.

Dacă la asta se adaugă conformismul și obediența, sfârșitul previzibil e tragedia istoriei. Omul tragic e singurul care are șansa de a o depăși prin tragedia lui personală, frumoasă ca o rază de sânge, eternă ca o poveste.

“Îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”

Omul particular

După ce în preistorie a năzuit la starea de om universal, apoi creând istoria la cea de om individual, iar spre sfârșitul ei proletcultist la cea de om colectiv, omul post-istoric tinde și își dorește să ajungă la starea de om particular.

Prin termenii de mai sus, sunt denumite patru tipuri de aspirație, așadar de imperfecțiune; ele pot deveni realități numai prin exercițiul dinamic, prin experiența vieții trăite. Omul nu se naște nici universal, nici individual, nici animal social, și, în sfârșit, nu se naște nici cantitate pură, dar poate aspira să devină.

De la conștiință, la responsabilitate, de la responsabilitate, la certitudine, și de la certitudine, la entropie, există o degradare, o urâțire, o stultifiere a realității: de la cea a îngerilor, ale căror aripi vâjâie continuu, până la cea a ciberneticii sociale.

Se poate observa și critica faptul ordonat de a fi stabilit astfel patru perechi de corespondențe, și anume între universalitate și conștiință; individ și responsabilitate; societate și structură; cantitate și non-identitate.

Această ordonare nu pretinde a fi altceva decât efectul unui joc al minții. Ideea de joc nu poate fi disociată însă de ideea de rigoare. Însăși definiția jocului presupune o combinație de reguli ce pun în mișcare o acțiune care se desfășoară în timp și permite manifestarea secvențială a posibilităților de înțelegere și de acțiune ale celor care participă la joc. Cu alte cuvinte, atunci când spun că tot ceea ce spun ține doar de jocul minții, prin asta nu trebuie totuși înțeles că acest joc este complet aleatoriu și lipsit de noimă.

Când spun noimă, mă refer la ceva foarte simplu, elementar, și anume la relația dintre cuvânt și sens, sau altfel zis, dintre expresie și act, dintre ceea ce se spune și ceea ce se tace. Este imposibil să comunicăm fără a recunoaște și, într-un fel, a celebra această relație, prin chiar fiecare act de comunicare. Altfel spus, fără asta nu comunicăm, ci doar sporovăim, ne aflăm în treabă. Esența comunicării este chiar recunoașterea tacită a relației dintre simbol și adevăr și ceremonia spontană de a le conjuga în fiecare act al ei.

Această esență nu a avut întotdeauna nevoie de o expresie separată. Pentru omul ce aspiră la universal, ține de o evidență intelectuală imediată, așa cum ține de evidență, de pildă, că avem cu toții doi ochi, două brațe, două picioare, fără să fie nevoie să statutăm această evidență înainte de fiecare oră de gimnastică. Pe măsură însă ce omul, aspirând din ce în ce mai mult la starea de om particular, de vid calitativ, de non-identitate, reușește să și parvină la ea, se cer precizate până și cele mai elementare lucruri, oricât ar părea ele de evidente pentru cei care continuă să aibă percepția propriei forme și intuiția a ceea ce e dincolo de ea.

Astfel, cunoașterea lipsită de orice valoare de adevăr este lipsită de orice valoare. Acesta este un truism, un loc comun, un adevăr înrudit cu “Amorul e un lucru foarte mare. Semnează Guță Popândău.” Dar, ca urmare a modificării radicale a spațiului mental în care ne mișcăm și trăim aici, în Europa, și din ce în ce mai mult și în alte părți, această evidență devine astăzi din ce în ce mai obscură.

De ce? Pentru că în lumea creată de mentalitatea capitalismului liberal, economia existenței se bazează pe exploatarea propriului capital, social, sexual și așa mai departe, și plecând de la el, pe manipularea celuilalt în scopul obținerii unui profit maxim de plăcere. Acest mod de operare este fundamental pentru felul în care se articulează toate forțele sociale și economice reproductive ale societății în care trăim. Indiferent dacă un european scrie o carte, vinde pastă de dinți, cântă la pian sau vizitează un muzeu, pentru el aceste activități nu au valoare decât întrucât conduc, direct sau indirect, la plăcere.

Concluzia inevitabilă, deși nu întotdeauna articulată, este că valoarea oricărui lucru ce poate fi dobândit, concret ca o mașină sau abstract ca o teorie, este direct proporțională cu măsura în care acel lucru, mașină sau teorie, exercitând un efect constrictiv și restrictiv asupra mediului, va procura plăcere. Căci plăcerea nu apare din nimic; ea se scoate întotdeauna din ceva, se obține, uneori se stoarce. Conform doctrinei capitalismului, este urmarea unei investiții și a unei exploatări organizate, a unei forțe de muncă bine coordonate, a unei strategii, a unei piețe; este așadar o producție.

Astfel enunțată, așa-zisa calitate a vieții se dovedește a fi de o crasă banalitate.

Cum însă omul aspiră la vid, la non-identitate, la uitare de sine, memoria îi scade pe măsură și banalitatea îi scapă în consecință. Dacă nu ne aducem aminte că am mâncat o înghețată delicioasă de fructe de pădure acum cinci minute și mai mâncăm una, a doua înghețată este la fel de delicioasă ca prima?

Conform doctrinei hinduse, plăcerea, în sanscrită bhoga, este de aceeași esență cu beatitudinea, ananda. De aici și atracția pe care o exercită: fiecare moment de plăcere este o leziune temporară a limitelor individului, o dizolvare de moment a conștiinței acestuia în conștiința universală, infinit fericită. Diferența între uniunea cu totalitatea oferită de bhoga și cea oferită de practica spirituală yoga este nu de esență, ci de consistență. Plăcerea oferită de topirea temporară a individului trebuie reînnoită ad infinitum, în vreme ce realizarea spirituală este o contopire permanentă cu totalitatea. Este diferența dintre a mânca înghețată de fructe de pădure și a fi înghețată de fructe de pădure. Toți oamenii și toate ființele sunt purtate în devenirea lor de aceeași nostalgie irezistibilă de a nu mai fi ele însele.

Aspirația către universal, individual, social și particular ca forme ale înghețatei de fructe de pădure pot fi urmărite atât în desfășurarea lor exterioară, istorică, geografică, cât și în derularea lor pe planul infinit misterios al vieții interioare.

Universalul, în sensul propriu al cuvântului, este inima ascunsă a tot ce poate fi conceput; e originea conștiinței tuturor conștiințelor și totalitatea lor integratoare. Dacă devine din ce în ce mai dificil să vorbim despre universal, e din cauză că avem din ce în ce mai puțin experiența acestui nivel de conștiință. Lucrul nu e greu de înțeles; după ce o limbă cândva maternă a căzut în uitare pe măsură ce am învățat limbi noi, având alte forme și alte înțelesuri, însuși sensurile cuvintelor dispar din orizontul nostru intelectual.

Este la mintea cocoșului că nicio ființă nu poate recunoaște decât acele porțiuni din experiență pentru care are un instrument intelectual corespunzător, pentru care este adecvată: astfel lumea unei furnici, a unei meduze și a unui șef de stat sunt pe cât de diferite, pe atât de strict limitate, fiecare din ele, de instrumentul intelectual care le crează. Când o meduză învață limba furnicilor, ea devine o furnică; aruncată pe plajă, în loc să încerce să se salveze, se mobilizează întru auto-devorare cu zelul terifiant al noviciatului.

Pe măsură ce devenim tot mai puțin tentați de spirit și mai puțin dornici de universal, și, prin asta, sub forma unui corolar inevitabil, tot mai puțin creatori, uităm să vorbim limba spiritului și devenim opaci față de el întrucât instrumentul intelectual pentru a-l sesiza, scos din uz, se atrofiază.

Pare nedrept și nefiresc, și cu toate acestea, tocmai economia strictă a firii și a dreptății o dictează. Un copil care nu învață să vorbească la timp nu va mai învăța niciodată. Un anchilozat care a stat prea mult în pat nu va mai umbla niciodată. Un infirm intelectual care nu mai concepe iubirea este lipsit de ea. Minunile pe care le săvîrșește Christos sfidează tocmai această economie strictă a decăderilor. În parte, este și motivul prigornirii sale de către cei care beneficiază de pe urma atrofierii intelectuale a oamenilor.

Într-un fel, e posibil să vedem în disperarea cu care omul contemporan consumă înghețată de fructe de pădure un semn inversat de sănătate mintală. La fel ca întotdeauna, căutăm să negăm limitele cunoscutului, să ne depășim forma mentală, să călătorim către origini. Nostalgia ne-a fost deturnată însă de către negustorii de zorzoane și sucuri colorate. Îmbrăcați ca Ahile în straie feminine, căutăm ceva care să semene cu eternitatea pe taraba cu sutiene din China și pere din Patagonia. Pentru fiecare sutien, a curs sudoarea unei roabe chinezoaice, pentru fiecare pară, a orbit un copil patagonez, dar cui ce-i pasă, câtă vreme plăcerea e la îndemână?

Și neplăcerea de a trebui reînnoită la fiecare clipă. În acest scop, al reînnoirii, pierderea memoriei ajută. Alt sutien, altă pară, altă înghețată vor fi toate noi pentru cel care uită de îndată ce mistuie. Este și motivul pentru care din ce în ce mai mult, toate filmele seamănă între ele, toate cărțile, toate instalațiile din cadrul bienalelor, toate iahturile, toate femeile, toate pozele, toate pozițiile, toate locurile, toate zilele.

Omul particular aspiră la repetiție pentru că, lipsit de memorie, lipsit de inteligență, lipsit de imaginație, se dizolvă în fiecare moment. Ai vrea să-l iubești, ai vrea să-l iei în brațe, ai vrea să-i dai două palme, dar este cu neputință, pentru că el nu are corp, nu are față, nu are identitate așa cum nu are spirit.

Corp, spirit, nu sunt decât grade diferite de răcire. Dar la zero absolut, nici chiar particulele nu mai respiră.